1.ar fi momentul ăla pe care l-aș putea numi big bang
când eu îmi cumpăram cafea și tu
te-ai cățărat pentru mine pe geam. “te văd”
mi-ai scris. “întoarce-te’’ și atunci, odată cu întoarcerea, toată ziua aia de 8 aprilie
s-a vărsat pe mine ca un sac cu soare și zâmbete de toate formele
dimensiunile și intențiile expandându-se la infinit. n-am știut
ce să fac. m-am strâmbat la tine
și am fugit

2.mai târziu plecările tale mi-au fost pumni în stomac și bocanci în tâmple
le ascundeam în smileys și pusheeni
și ca să-mi vină mai ușor îmi făcusem un folder în care zilnic
puneam câte-un selfie și-ți scriam în word
tot ce n-am putut să-ți spun, plănuiam
să ți le dau într-o zi;
dar după ce mă obișnuiam cât de cât cu absența ta
tot mecanismul ăsta ajungea să-mi pară infantil și stupid, așadar
click dreapta+ delete și-apoi
empty recycle bin repede, să nu apuc
să mă răzgândesc

3. acolo la tine ploua aproape zilnic
în schimb aici întindeam mâinile afară pe geam și culegeam soarele,
era plin și ușor ca o minge de volei
ți-l mai trimiteam și ajungea la tine, în fereastra ta de chat, tot acolo
unde îmi dezbrăcam fără jenă absolut tot
de la vise, stări, neliniști, frustrări la dorințe& dragoste
tot amestecul ăsta haotic, tot ghiveciul ăsta cu de toate; uneori
mă luai în brațe fără să înțelegi

4. după cum îți spuneam zilele trecute, aș fi vrut
ca măcar unul dintre noi să fi observat la timp
fisura asta care se lărgea treptat
ca s-o putem coase sau lipi repede la loc, să aruncăm cârlige de fier legate cu frânghii
să improvizăm punți pe care să trecem încolo și-ncoace
să ne prindem apoi de mâini, să răsuflăm ușurați

5. cu tine nu m-am priceput niciodată să vorbesc, să-mi găsesc cuvintele potrivite, mi-era
mult mai ușor în nopțile alea să-ți desenez direct pe piele toată viața mea
nu aveai astfel nevoie de traduceri iar mie
nu-mi era teamă că mă pierd
în subtilități inutile și-n sensuri multiple
construindu-mi ziduri de jur împrejur ca să le spargi cu mâinile goale
așteptând să-mi ghicești fricile, enervându-mă
că nu se întâmplă

6. așa tac oamenii când mai au multe să-și spună și nu găsesc
niciun limbaj comun
toate lucrurile pe care le-am făcut și cele pe care mi-aș fi dorit să le facem
sunt sigilate într-o bulă etanșă care încă plutește pe undeva rătăcită
ar fi de exemplu nopțile când mă așteptai în fața blocului
și-mi trimiteai sms “sunt jos”.
eu știam deja fiindcă pândeam să apari, cu geamul deschis și lumina stinsă
și râdeam amândoi când îți spuneam asta.
ar fi și felul în care îmi tolerai ieșirile violente
și felul în care îți acceptam izolările;
“absențele tale”, spuneam, “absențele tale mă fac violentă, mă transformă
în ce nu vreau să devin, mă respingi, nu-ți mai place
să mi-o tragi”, toate astea ți le spuneam, îți luam
palmele le lipeam de corpul meu
“violența ta mă îndepărtează”, mi-ai scris, și uite-așa
ne-nvârteam, uite-așa, cu degetele încă împletite
în cercul ăsta vicios

7. pusheenul pe care ți l-am desenat pe nisipul din vamă
cu degetul mare de la piciorul drept
ar putea rezuma totul, de fapt. fragilitatea universală.
pentru că în asta constă până la urmă întoarcerea.
o privire și-un zâmbet aruncate peste umăr, un rucsac în care stau îndesate cuvinte nespuse
și mersul mai departe
(ca și cum toate astea nu s-ar fi întâmplat niciodată
ca și cum m-ai fi văzut la cafea și nu mi-ai fi spus niciodată
ca și cum nu te-aș fi văzut cățărat pe geam niciodată)
ca și cum niciodată