Cum aș putea uita sfîșierea din muzica lui Enescu pe care am ascultat-o de Anul Nou, în timp ce priveam pe fereastră același peisaj întipărit în sufletul meu în fragedă copilărie?

Cu o zi mai înainte era un cer mare, întins ca un așternut alb țesut în casă pentru trupul unei fecioare. Pe cer abia lumina luna, un crai nou imens, subțire și auriu precum arcușul gigantic al unei mari simfonii. Euterpe se juca, renășteau zboruri și soboruri, ritmuri și timpuri. Deasupra, fidel legii inimii, doar un luceafăr asemenea unei fiice care nu-și poate părăsi mama. Lumea toată cobora în mine pe scara muzicală a unui univers în sine nepătat de capriciile spectacolului. Totuși pașii m-au dus spre un mic magazin deoarece căutam steluțe pentru bradul de Crăciun. Mă durea capul, aveam nevoie de aer și mișcare. Nu aveam brad sacrificat, vroiam doar să aprind bețișorul cu steluțe. Ce obicei barbar, mă gîndeam - ruperea din rădăcini tocmai a brazilor veșnic verzi, tocmai de Crăciunul oamenilor, de parcă primăvara pascală este cumpărată și consumată în întregime mai înainte de vreme.

Pădurile freamătă în depărtare. În micul magazin un vînzător bădăran și o chinezoaică pe măsură care îmi țipă în ureche vorbe necunoscute mie. Chinezii au inventat artificiile, așa mi se spusese mai demult. O cutie goală de bețișoare care ard cu steluțe era pe trotuar. Întorcîndu-mă spre casă, am văzut o altă stea, mică și tremurînd, apărând pe cerul opus lunii mele. Însă Luceafărul singuratic a stat ore în șir aproape în același loc sau casa mea s-a rotit amețitor în jurul lui, fiind amîndouă precum talerele unei balanțe bine echilibrate.

Nucii din fața ferestrei lăsau umbrele lor dănțuind, asemenea copacilor din fața ferestrei din copilărie, aproape la fel. Muzica era cînd o coloană care sprijină universul, cînd o iederă care înfășoară coloana... În muzeul ceasurilor din Ploiești văzusem ceasuri cu privighetori de demult, împăiate și închise în colivie. Muzica făcuse față lumii și veșniciei, o ființă cîntînd și murind protejată de gratiile unui timp nemilos.

Apoi desigur George Enescu. Și surorile lui Euterpe și timpanul muzical drept primordiu al instrumentelor. Prin grația firii, Dumnezeu mă lăsa să înțeleg bucuria de a fi un instrument muzical printre toate celelalte.