ieri în zori când încercam și-ncercam
s-ajung până la mine și nu reușeam
mi-am dat seama cât de ușor putem fi
doar o veche părere și-atât

eu cel real voiam doar să-l spăl de pete
pe cel virtual
în neglijența mea crasă-l lăsasem
să plece în lume murdar și-l vedeam
stânjenit cum se ferește de ochiul
holbat în râs de reproșuri

închipuitul meu dumnezeu rugat
a ridicat cu nonșalanță din umeri
li-ber-ar-bi-tru... ce să vă fac
v-ați ales un alt dumnezeu ca oglindă

crezând că doar ușa mea e închisă
am dat-o cotită bătând la alte uși
că tot suntem în aceeași incintă
dar nimeni nimeni nu mi-a deschis
lumea vie crezută de mine amuțise
cât de ușor poate muri o lume de vise...
fără copii cu matrițele arse
priveam cu părere de rău la marea întinsă
în care ucisă-mi zăcea atlantida...

mi se clatină dureros un canin
când mi-l vor scoate-am să-l iau
din el să-mi fac stil și cu migală
pe lutul moale cu semne de cuie
să-ncerc să mă scriu
uscată plăcuța la soare arsă în foc
o voi piti undeva cu speranța
că cineva cândva o va găsi
și va ști că și eu prin lume-am trecut
nu-mi rămâne decât să găsesc
acele câteva miraculoase cuvine
în care să-ncapă tot sufletul meu...

poate pe plăcuța de lut nu voi ști decât
să desenez infantil cu caninul care m-a durut o inimă...