N-am mai scris demult. Scrisul pentru mine e ca un monolog, capabil să mă scoată când și când din anumite stări idioate, un fel de povară cu care m-am învățat să trăiesc și de care, dacă vreau să merg mai departe, trebuie să mă debarasez periodic (prin comunicare), altfel acumulez un ghem de gânduri care riscă să devină tot mai încâlcite, iar chestia asta mă deprimă mai rău ca o bomboană pe colivă. Toată viața am căutat răspunsuri, la tot felul de întrebări pe care mi le puneam și oricât ai citi, sau scormoni după informații, sunt unele personalizate la care nu poți răspunde decât de unul singur, iar mecanismul înțelegerii nu poate fi altfel decât propriu. E un fel de carusel în care te trezești, mai mult sau mai puțin voit, răspunzându-ți cu alte întrebări aruncate în eter, un fel de cerc vicios, debusolant, din care simți că n-ai scăpare, apăsător ca o gravitație extra-ponderală pe care ești obligat s-o suporți și care nu numai că te încetinește, dar îți creează la un moment dat senzația de neputință și interfugii de abandon. Tragi, fără de veste, la un pesimism incurabil, generat de propria-ți nimicnicie și oricât ai încerca să aduni speranță, constați că în defibrilanta ta viață n-ai semănat-o nicăieri, sau chiar dacă ai făcut-o, intemperiile ți-au distrus recolta. Te gândești poate la răsaduri întârziate, optimizate @cutumic, dar aceeași experiență pe post de sufleur îți contorizează ireversibil și anost inutilitatea, pentru că intemperiile (alias sistem) nu mai țin de tine. Influența ta asupra lor e atât de minusculă, iar tu atât de insignifiant, încât efectele acțiunilor tale sunt cel mult în mintea ta ca un fel de balans în fața auto-proclamatei inutilități. Dacă am admite starea asta ca fiind un prag, pășind dincolo de el, categoric nu ne-ar aștepta decât un tablou rânjind: dezastrul.
Așa că, furnicuța din tine, deși știe că n-are nicio șansă, se pune iar în mișcare, împingând cu toată forța rămasă dolomitul exagerat de mare pentru puterile ei, un fel de auto-minciună pe post de candidat la optimism, să-și motiveze cumva existența. Nu poate să-l miște... și-atunci sapă în el tuneluri spre nicăieri, doar-doar intersectându-se cu alte tuneluri săpate de alte furnicuțe, nenorocitul ăla de sistem-dolomit se va surpa dracului odata și vom vedea în sfârșit lumina aia clară și curată pe care ne-a lăsat-o bunul univers, dar pe care mulți protectori de sistem, derivați ai lăcomiei, se agită necontenit s-o transforme în umbră veșnică pentru toți ceilalți. Nu știu, săracii, că lumina este una și aceeași pentru toți, iar ce văd ei este exact întunericul în care sclipiciul lor de fațadă nu va avea niciun efect în urna neantului. În fond... și g(ă)urile alea negre trebuie să se hrănească cu ceva...