vorbeam cu Alma despre întoarceri - de ce barbații de ce femeile
ca de obicei aș spune, răspunsurile se jucau la mijlocul neștiutelor și nerostitelor
poate că suntem berze și-am uitat unde ne-am făcut cuiburile trecând de pe un mal pe altul
stolurile ocazionale cărora ne-am alăturat - alții ca noi zburătăcind - a mai trecut o zi sau un an sau vreo zece
uneori , de acolo, de sus
sau foarte de jos
ne izbește din senin câte-un fulger sau doar o altă aripă și zborul își schimbă traiectoria
- brownian aș zice dar încă nu o știu -
poate la capătul orizontului să fie răspunsul
și lumea se schimbă
și noi

ceva ne rămâne undeva prin memorie așa cum rămân rețetele bunicii de dulcețuri sau de cozonac
o aromă fără să fi fost scrisă în vreo carte
c-ai fost cândva pe-acolo și
(culmea, te apropii cât poți de mult să vezi unde)
ceva te cheama și nu stii ce
mai ales nu știi de ce și asta te nedumerește
că nordul de fapt nu mai e nord nici răsăritul
nu mai e la locul lui

i-aș spune fetei că astea sunt amintirile-cuib
cele în care-am stat ghemuiți și ne-a fost cald
și ne-a fost bine și-am mâncat ce-a fost mai bun din viață
deși cumva ele-au mușcat cu dinți de turtă dulce și-au rupt din suflet bucățile cele mai frumoase
până au dispărut de pe toate hărțile ca-n povestea fără sfârșit pădurea

știi, Alma, eu cred că toate amintirile-cuib sunt triunghiul bermudelor pentru fiecare din noi