poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-23 | |
Mori câte puțin în toată viața pe care încerci să o duci în spinare, închipuindu-ți-o ca pe o cruce uriașă din lemn de stejar. Îi simți esențele, nu reușești să i le definești și te apuci de scris până când obosești, căutându-te în fiecare gest, în fiecare metaforă pe care o emani uneori curgător, alteori după ce privești la nesfârșit, ca pe un film nicicând finalizat, infinitul naturii.
Constați uimit că și acolo, în fiecare celulă formată, există o cruce densă, grea, aparent mai aerisită din cauza verdelui și a culorilor pe care irișii tăi și ai celorlalți oameni le inventează la nesfârșit din cauza fricii de cenușiu, de compromis. Te bucuri la fiecare descoperire a ființei tale, chiar și în forma cochiliei unui melc, sau în spiralele pălăriei unei flori a soarelui. Totuși ceva arde în tine fără sfârșit și cauți înnebunit să te liniștești. Nimic nu se stinge. Totul se aprinde și reaprinde la nesfârșit, ca într-un foc de tabără construit poate prea reușit. Ai impresia mereu că altcineva adaugă lemnele și totuși, simți undeva în străfundurile tale, că participi activ la acțiunea asta. Posibil să fie gândurile care se nasc unele din altele și se întâlnesc fără voia ta cu toate celelalte, într-un spațiu pe care nu-l ignori, îl ridici pe un soclu de marmură albastră și-l privești. Cazi și te ridici în nemișcare repetabil și când crezi că i-ai descoperit tainele, simți uimit cum și ele, una din alta, se înșiruie elegant spre cer, într-o spirală care nu încetează să crească, apoi să se micșoreze și iar să crească. Devii tu însuți spirala, apoi fragment mărunt din ea. Cândva, ajungi să convertești taina spiralei într-un poem, pe care nu reușești nicicând să-l finalizezi, dar de câte ori adaugi chiar și câteva litere la el, simți cum liniștea îți așterne patul mincinos de flori, care ascunde un fel de pat al lui Procust, într-o realitate materială care îți trage una după ceafă și o iei de la capăt cu toate. Așa văd viața. Uneori amețesc și când amețesc, aleg să ascult muzică, pentru că în spiralele muzicii niciodată nu mă pierd și nici nu adorm. Acel duș de sunete armonizate îmi învelește ființa în velința pe care nicicând nu o pot alege din materie. Este velința aceea pe care o caut mereu prin dulapurile metaforelor vieții. Ea mă împacă încet, încet dar sigur, cu mine însămi. Anne Marie Bejliu, 23 august 2016
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate