Pe cerul cutat de nori Soarele atras fără voia sa de asfințit își aruncă soldații cu sulițe lungi de lumină într-o bătălie fără sorți de izbândă.
Noaptea se simte de acum în respirare precum mirosul de tei, din toate părțile și pretutindeni.
Sulițele lungi de lumină se tocesc încet încet, devorate de orizont.
Păsările cântă de acum mai puțin pentru noi și mai mult pentru ele însele.
Vântul ce tremura velele verzi ale copacilor în miez de zi acum nu își mai dă în clocot, s-a răcit și s-a ascuns. Nimeni nu știe să ne spună unde își are vântul bârlogul.
Tăcerea ne șoptește vraja ei dar pentru urechile noastre este supărătoare. Suntem atât de obișnuiți cu apăsarea zgomotului pe timpane încât liniștea când apare începe să ne doară.
Nu mai cunoaștem normalitatea de a fi prezenți în mod conștient la masă cu liniștea. Imediat ce ne invită la o partidă de introspecție, după numai prima mutare cădem repede într-un somn greu.
Ne e frică de jocul propus de liniște.
Ne e teamă să ne ascultăm pe noi înșine de aceea poate ne ascundem sub gene în lumea viselor, o lume în care Alice din țara minunilor ne vizitează adeseori, o lume în care suntem albi la păr sau din contră din nou prunci bucălați, o lume în care țipăm fără sens tăvălindu-ne în țărână sau din contră zburăm cu mâinile făcute aripi într-o directie neștiută...
Preferăm , o da, de atâtea ori această lume sucită din vrej lumii reale și dialogului sincer, față în față, cu liniștea.

Ah, e deja târziu și neuronii mă cheamă lângă Alice la un nou zbor fără busolă ... dar nu înainte de a asculta o pasăre ce și-a rătăcit vorbele duioase prin negura nopții. Sunt și păsări care preferă să cânte în miezul întunericului parcă descântându-l pentru a germina o nouă zi.
Poate dacă nu ar cânta... Soarele nu ar mai răsări niciodată.

26 iunie 2016, Băile Herculane.