poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-05-22 | |
Cât de înfricoșătoare/ de necesară/ de insignifiantă este lumea văzută din interiorul unui tanc?
Și cum îți rezolvi problemele de claustrofobie și pe cele de conștiință când „trebuie” ca tu însuți să fii pilotul? Un război dus în ascuns: cine este învingătorul, cine celălalt?! Blindatul ăstă trece peste păduri/ peste trupuri/ peste durere/ peste iubire și naștere/ chiar și peste ură și nimicnicie / peste așteptare/ și peste timp... Gadina intră în sânge ca un virus. electrocutează. se amestecă în mormanul neviilor Înlăuntru devii una cu fiara. nici nu-ți dai sema când „idealul” tău coincide perfect cu al adversarului Aici, singura conexiune cu exteriorul este orificiul groazei. Aici, de fapt, nu există exterior. Aici, toate sunt în burta monstrului. Aici, nici măcar nu mai ai nevoie să vezi/ să auzi/ să înțelegi. Aici, doar simți. instinctual. cum te îndeși în tine până nu mai rămân(e) decât vidul, voma dihaniei, spaima ierbii, dansul macabru al capului șarpelui, împietrirea Dumnezeului în icoana de ceață... Și totuși: Trupul carbonizat se încăpățânează să fie/ să fie/ să fie... Ieșită din văgăuna tancului, fata blondă dă la o parte moartea ca pe o șuviță rebelă Spune cât de îndrăgostită și vie este. Nerăbdătoare și adevărată... Oamenii cred în fantome. Cred în minuni. Câmpia arsă e udată de ploaie. Molozul palmelor ține cerul. Câteodată spaima e atât de mare încât o transformăm în legendă: Vorbim despre ea ca și când nu ar fi fost niciodată cu adevărat. Þinem mai departe cerul și cântăm. Ne amintim: Aici, cândva, bucuria unui copil înălțase zmeie. În contrareplică, altcineva repeta(se) obsesiv: „războiul este viața însăși” (Asta îl face, oare, mai puțin... nefiresc?!) Și cât a mai rămas din omul de altădată când moartea a trecut prin el?! Și cine îi mai este părinte/ cine frate/ cine prieten/ cine simplu cunoscut?! Și cum o să mai moară... când va fi totuși să se întâmple?? Azi vede/ aude/ înțelege/ simte/ ceea ce restul nici măcar nu bănuiește. Ei îl cred pe jumătate nebun. El doar se roagă cu mâna care i-a mai rămas.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate