Îți spun doar câte doua vorbe odată
când și când
să știu că ești aici
ca un copil care-și întinde mâna-n somn
și caută,
zâmbete, replici miniaturale,
nu trebuie să știi
mai mult
nu trebuie.

Că n-o să mai fie nici un potop, atât,
canalele sunt sigilate oficial,
o să continuăm să zâmbim
uscați în hainele noastre albe
doar câinii or să audă
cum tremurăm ultrasonic
dar
ei n-au gură să spună,
în hainele noastre albe, cine sălășuiește.

Nu e nici o tragedie, ascultăm
mai departe muzică,
facem omlete și salate,
vom fi sănătoși
cu idei sub aripă, cu o lume hămesită de hrănit
o să zâmbim înmuiați ca niște bucăți de cretă
cu care nu se mai poate scrie
cu care se mai poate doar mânji pe mâini.

Dar tu nu știi nimic din toate astea
e un adevăr care nu-și mai poate face loc
e rezervat scaunul cu rând și număr
întreg lângă tine,
nimic din toate astea nu s-a întâmplat
fiindcă sala ta de spectacole are senzori de fum
casetă de valori
iar rolele se deșiră într-un singur sens
regizat amarnic.

N-o să fie nici un potop, draga mea, doar
o proiecție de seară plină de tăieturi
cu optică de aer liber,
un timer într-un colț, să nu se ardă,
să nu învie,
să ai timp să închizi de la buton
orice obrăznicie.