Copacul și …
A dat să se pună păcat ducându-se spre creștet. 11.03.16
Am lăsat gânduri să se pună și am văzut înainte imagini cu bălegar suprapuse?.
Mă surprind în faptul că unde am crezut moartea mamei o băgăm pe mama cu a vrea în ceea ce am crezut. 11.03.16
Ideea de bălegar mă face să mă gândesc la Arghezii = bube, mucegaiuri și noroi.
Imaginea bălegarului m-a făcut să fiu în punctul poveștii despre mine. Apoi din o întâmplare am ajuns în locul în care am gândit pentru prima dată, spunând: trebuie să fie un cap la toate astea! Mă simțeam om în punctul poveștii despre mine. Înaintea mea pe pământ am văzut aer în lumină albă și mai în față stătea ovalul?-cer care era Tudor Arghezi.
Pe Iisus Hristos mi L-am pus cap pentru prima dată.
M-am surprins în un tablou, zburam ca o sferă albă? pe o stradă, spre stânga, spre preoți și le-am zis: “duceți-vă dra” și m-am oprit. Intrasem în o logică falsă, căci nu eu ci Dumnezeu a vrut ca să înglobez oamenii din biserică, să fim cu adevărat că frații în Hristos.
Mă surprind desenând frumosul pe o imagine, în stânga oglinzii, apoi văd cum ies din culoarea albă cremoasă a frumosului, ducându-mă pe lângă oglinda în dreapta oglinzii, ca un cerc maro. M-am dus peste ceilalți din culoarea neagră neatrăgătoare, dându-i dracu.
Mergeam. Voința din mine care coase.
Mergeam. Dau să cos râul prin celălalt ce apare din amintire.
Pe Trinitas tv se dau cuvintele lui Arsenie Papacioc: fiecare ins este un cer întreg, fiecare ins este un Hristos.
Bube, mucegaiuri și noroi.
Tot pe Trinitas se spune că Hristos a fost pictat cu ochii deschiși până în secolul VII.
Văd că voința atrage imagine involuntar.
Am negația unui preot ca o respirație, ieșind din el (frumosul?) și intrând în el (respingătorul?). În mijloc era oglinda.
Văd cum negația a sărit în sus din afara trupului meu. Așa am început să gândesc pe Dumnezeu în o negație. Dau să accept prima negație a Lui Dumnezeu. Înțeleg apoi ca negația s-a născut din o logică falsă. Pun acestui fapt semnul egal cu o imagine din visul de ieri: eram în un spațiu albastru înconjurat de galben.
Pe Digiworld se dă în reluare … un citat: pentru ființe mici ca noi imensitatea este suportata doar prin iubire. Carl Sagan?
Se face simbol. Ce zic. Gândesc o negație.
L-am dat dracu pe unu și m-am dus în un spațiu gol luminat alb, în dreapta oglinzii. Nu era dracu acolo.
Apoi îl rog frumos: hai du-te dracu. Înțeleg că nimicul era în mine.
Dacă gândesc ajung să cred.
Cu gândul pot să ajung instantaneu la idee.
Zic uneia în stânga oglinzii “eu am fost”. Apoi îi zic în dreapta oglinzii “tu n-ai fost”.
Apoi mă lipesc de credința ce era sus în aer, spunând: eu sunt credința. dă-L încolo pe Iisus.
Când nu am iubire nu pot îmbrățișa adevărul pe care îl știam despre credință. Zic un cuvânt de trei ori, un fel de bla, bla, bla mimând credința și numai pe acele trei cuvinte le cred.
m-am dat și pe mine dracului.
Nu am vrut negația Lui Dumnezeu și negația a ieșit afară din ce era Dumnezeu. L-am vrut pe celălalt și unde negația era afară s-a tradus că am vrut negația celuilalt, apoi s-a tradus că am vrut negația Lui Dumnezeu. Pentru aceasta subiectivismul? din mine a spus: “da mă, dă-mă dracului”, adică nimicului. Pentru prima dată îi dau dreptate subiectivismului, pentru că mai înainte s-a întâmplat să mă văd pe mine în imagine, eu fiind în afara imaginii, ca prezența în un “nimic” alb.
Mă gândesc la “pictorul orb” al lui Ioan Mircea Popovici. Pictorul pictase un ochi care începuse să clipească?
Dau să adorm. Cineva că sfera albă a explodat în tabloul? din visul meu. m-am trezit. 11.03.16
Mă trezesc dimineața înțelegând că eu cred în ceva când se atinge 51%. 12.03.16
Nu înțeleg de ce parcă subiectivismul meu dă morții pe celălalt. Înțelesesem până acum că doresc moartea morții. Cică romanticul Eminescu ar fi zis ceva: beau voluptatea morții … Adaug și vorba care am zis-o din mine celuilalt: “că te iubesc”. Da, iubirea este înainte de “a vrea”. Concluzia din un vis a fost ca dragostea este înainte de a vrea, mintea fiind în “era” și “este?”.
Parcă subiectivismul îmi este un om mic. Înțelesesem până acum că subiectivismul meu vorbește din afara mea, căci era mai mare decât cercul meu eu, ca un duh și că avea și gura. Mi-a vorbit spre stânga o>
Înțeleg expresia: “am dres busuiocul”
Văd cum fac răul în nevinovăția mea. Urmează este, cred.
Sunt fărâmat. Din cauza asta neg. 12.03.16
Adame, Adame,
Vorba fărâmă,
Duhul străpunge,
Chipul iese din întuneric, ca fructul rupt în două de mâini.
Adame, Adame,
Atenția din tâmplele tale stă în scoarța copacului.
Ascultarea ta în crengile lui. 2012
Sunt în echilibru până intru în spatiul-amintire. 12.03.16
Când neg, neg tot ce era.
Înțeleg că sunt firimiturile de pe mâini și de sub coate ale tatălui meu când mănâncă. Sunt și că el, dar și firimiturile lui.
Zic celuilalt: ești așa datorită mie, dă-te dracului. Ești așa datorită mie = l-am băgat pe celălalt în ființa mea limitată ) și tot pe el l-am dat imediat din mine.
Prietenul meu îmi spune din Arghezi: din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi. Înțeleg de la prietenul meu ca Arghezii l-a copiat pe francezul Bodler pentru care urâțenia lumii este frumoasă pentru că este făcută de Dumnezeu. Cică totuși Arghezi ar fi scris: ochii Maicii Domnului.
Alătur cuvintele lui Bodler: “om liber, tu vei iubi întotdeauna marea”, cu cele ale lui Ioan Mircea Popovici din În ochii Pictorului (și a celor care iubesc): “dacă stai de vorbă cu Pictorul afli ce înseamnă să iubești marea și lumina deschiderilor spre infinit.” În Revenirea am scris: Nu știu cum a venit apă peste deșertul din mine … și se vedea cum marea radia iubire.
Prietenul meu îmi mai spune ceva nou: Satan a făcut iadul.
O voce din mine îi spune celuilalt care știe: ce știi tu?
Aleg însă pentru o clipă comentariile lui Ioan Mircea Popovici la În ochii Pictorului (și a celor care iubesc):
aleargă și tu
pe scara fără nume
opreștete-n Portativul
poveștilor adevărate
lema gestului
conturează cărările dialogului
prin jumătățile inegale
ale Infinitului prezenței
și ale absenței
la piramida vieții. 2014
ce cred. Fac. Că fac în un sens da să se pună. Cred în altceva. 12.03.2016
Aleg alte comentarii ale lui Ioan Mircea Popovici la Cinci pânze albe și șapte pictate:
cele vremelnice-și văd de rânduiala lor
noi nu putem decât să primim cu lumina și cu dragoste
că a fi este verbul pe care-l conjugam
și când nouă ne scapă ceva dar știm că mai dorim ceva
zicem: să fie!
zilele astea am aflat ce înseamnă acel "amin!"
care se pune la sfârșitul multor versete de rugăciune
și-n cântări bisericești...
este exact acel "să fie"
"totul se leagă aici
între uși vămi și ceruri
de jos până sus
cântecul" 2011
Înclin să cred că duhul strâmbătății nu este un străin ci subiectivismul meu. Îl văzusem odată ca un tânăr stând liniștit în picioare rezemat picior peste picior, pe oglindă, îmbrăcat în maro. Tânărul acesta, este tot tânărul care l-am văzut în vis în 2010? Acel tânăr din vis, îmbrăcat în costum negru l-am recunoscut însă ca oglindirea mea.
Doar în reprezentare său fiind în mintea mea am perceput infinitul. De asemenea am înțeles că sunt finit ) și că în dreapta este infinitul.
Ioan Mircea Popovici, cu pânze albe (din șah cu hazardul)
între flori galbene
la marginea Infinitului
porumbelul albastru
așteaptă
trecând în sărbătoarea de mâine
vorbă lui isihie
"cu înțelepciune
să luăm aminte"
Ioan Mircea Popovici, Doi pești și cinci pânze (fugă-n si bemol):
seara asta
luna-i mai plină ca altădată
pe cărarea lunii
cântecul
în pași desculți
"te-ntrebi așa
a câta oară
va fi o poartă pentru vis
în luna peste casa firii" 2010
În 2012 am văzut cum luna-constiinta a ieșit în dreapta prin oglindă și s-a uitat înapoi la dara ce a ieșit după ea.
copiii cântau la radio: “… să cânte viața, să cânte cerul în zori de zi.” 12.03.16
m-am surprins făcând răul în tablou și s-a pus păcat. A durat maxim 3 secunde. Îl băteam în cap pe unu? apăsând pe mine? apoi vroiam să îl bag pe un altu? în un cerc orizontal-ochi de apă? Apoi mi-am ieșit prin ambele urechi. Și așa, ca un păcătos am intrat în mine. Cel puțin am înțeles expresia: “ești bătut în cap”. Înțelesesem Problema este că din nou a trebuit să înțeleg că am făcut păcat, dar tot nu înțeleg cum apare fapta. Memoria apariției faptei nu prea o am pe moment. A fost o succesiune de imagini, de tu zici și reacții, care au determinat ieșirea din mine. (mi-am adus aminte târziu ca atunci mă ferisem să fac “păcat” mamei și s-a pus că păcat față de altcineva. Probabil l-am bătut în cap ca să nu se pună păcat și s-a pus fapta aceasta că păcat, nu prima. Totul datorită unor minciuni a vorbei ce zice.) Ioan Mircea Popovici spunea: mă las târât într-o poveste în care vidul este full sunt partea părții din poveste și joc în rolul de credul. am refăcut în seara asta din rolurile de-nceput și parcă nu mai știu cum este să cânți când ești copilul mut.
Jocul acesta, șah cu hazardul, nu este cu două părți și nici cu doi jucători. Ca și jocul cu mărgele de sticlă, regulile lui sunt taine la care se ajunge jucând. Cum a apărut acest joc și de unde este o poveste pe care am aflat-o de la Pictorul Orb...
povestea lui Unu și Infinit ai rezolvat-o perfect cu răspunsul isihastului: cine-i acolo? tu ești, Doamne... din atingerea subțire, tu chiar cânți a Infinit, eu sunt peștele în ploaie, nod cu nod din ce-am iubit... și cum am într-o constantă și iubirea și tăcerea, ce a fost încă mai este... o cărare din poveste...
“zăpada mieilor”.
urmele roșii pe albul zăpezii
nu-s de unde crezi tu...
de sub albul zăpezii
urmele roșii sunt peste tot
Urmele roșii pe albul zăpezii au în ele semnele care nu se văd. Sunt precum pestele-n ploaie de la fântâna lui Ion Titoiu, din Peninsulă.
În Pictorul orb: Poetu-și lăsă întâmplarea în pană îngerului căzută pe-un zar.
Am scris în Un cer alb:
Și apoi am legat de întâmplare
cu hamul de la cal al mătușii
visul, pe care Yin și Yang rostogolindu-se
îl transformă în culoare.
Și am ieșit pe poartă.
Și când am ajuns la intersecția dintre cerc și disc
am văzut sus în azimut
ce alb era cerul, ce soare...2010
Dacă stau două secunde? în un loc se pune ca sunt. 12.03.16
Ajung să văd că negația ce iese din mine o fac cu viteză mare, astfel încât să zic că eu o fac. De fapt înțeleg că păcatul lucrează. Nu pot fi exagerat de vigilent.
Trebuie să cred mereu minciunile vorbei ce zice, ca să nu lucrez “păcatul”. De unde știe ea păcatul? Mă traduce greșit. Parcă este un program tâmpit.
Mă văd cum sunt sfera albă în copac, acolo de unde încep crengile copacului și dau să mă aplec cu crengile spre pământ. 13.03.16
Nu știu cum ajung să fiu în alt sunt. De acolo fac răul.
Descopăr doua însemnări din 2012: 1. Valul împinge înapoi ființa din chip. 2. cuvântul face să dea înapoi gura de șarpe ce era să înghită -co
Deci poate și vorba ce zice are logică ei. Dar nici șarpele nu l-am perceput ca ceva rău până acum.