Vorba ce vine, tendințe, euri, gândul

Atena are un fel de a vorbi. Apasă, despărțind? Vin spre mine euri de muștar, de aceeași mărime, la un anume interval, când îmi vorbește. 01.03.16
Vorbind cu ea aveam în minte o suferință.
Aproape mă acuz de cum am pronunțat numele Lui Iisus în timp ce îi vorbeam. Încep să sufăr unde zic că am zis. Atunci vorba venise neapasata?
Reprezentarea suferinței: vorbă spusă imaginată e ca fapta în afara mea. Aceeași vorbă e zisa în mintea mea.
Văd vorbă din aer din afara mea.
Sufăr neavând logica faptei (vorbei), zic doar că am greșit. Am impresia.
Am terminat de vorbit cu Atena. Deschid carnetul. Gândesc: căsătorie. Pun creionul. (guma creionului era înainte) în aer apare cuvântul “gumă”. mă gândesc la ștergere. În cap apare vorba: că râd de ea. Înclin să cred?
Se ridică de pe pământul mental și vin în stânga simultan credința și vorba, două semicercuri ce se lipesc în aer. Credința era de-a stânga. Credința este înaintea vorbei?
Fapta rea exterioară se punctează pe creier. Are traiectorie rectilinie.
În minte vine păcatul. Eul vine la nivelul păcatului. Păcatul e în fața lui. Urmează să se pună că eu fac păcatul.
Dacă aș da frâu liber credinței a tot ceea ce este tendința de a gândi și vorbi simt că aș înnebuni. Eul meu este negru. Frâul este negru.
Mă acuz că m-am mărit deși a fost doar tendința, vorba.
“Pe ce lume trăiești?”
Vorba este înainte de voință? Voința este odată cu eul?
De ce am tendințe, reacții? În mental tendința este din?/de la marele mine, de jos, până la micul mine, cel din aer.
Vreau își face apariția în stânga în afară? mea, după apariția în fața a ceva perceput generic că “bine”? Vreau și binele existau înainte de a-și face simțită prezența? În un vis am înțeles că sunt ceea ce urmează să fie, că sunt ceea ce urmează să văd.
Natura este mereu aceeași, dar portul și gândirea se schimbă.
Tendința are voce și gura < în albul tentintei ajunsă către mine, cel din aer.
O dată am suferit unde era una cu mama. Am suferit până s-a produs separația?
Eul de sus vrea tendința de la eul de jos? Parcă a vrea era în aer pe lângă eul de sus, în stânga lui.
Tendințe din eul de sus. Conștiința că cerc? se suprapusese peste eul din aer. am zis și du-te dra… atunci am fost fărâme (de cuvânt negru) în aer. A fost o explozie a eului? de ce celălalt să se ducă …, iar eu să explodez ca o grenadă.
Deci eul pare nevinovat de păcat, însă conștiința da.
Conștiință nu accepta și al doilea eu? Este doar pentru un eu? Îi era bine cu eul meu în ea? Când apare celălalt conștiința se suprapune pe mine?
Când apare celălalt în fața mea îl includ în eul meu, pe gură, în aer.
Când eul de sus vrea face apel la conștiința.
Conștiința se pune pe lucruri (exemplu: papuc).
Conștiința se duce în reprezentarea mea. (Ortodoxia accepta icoanele. Conștiința se duce în sfinții desenați.)
Conștiința spune: “ca’este”?
Îmi face bine cum vreau. Este, vreau.
Credința iese spre mine din conștiința.
Impresia că eu că eu al minții? o dau dra… pe conștiință. Apoi mă respir în eul-ou alb. La început am crezut că eu că eu am înjurat, dar o credință mă face să cred că era eul minții, căci nu am văzut eul ci a fost sentimentul de eu în encefal.
Este. Cred.
Binele. Îl aleg.
Cine refuza să facă răul? Eul eu sau eul conștiinței?
Ioan Mircea Popovici: “toți născuți din dor”. Eul este născut din dor? Care eu? eul eu sau eul conștiinței?
Înțeleg că nu îl vreau pe celălalt și nu îl vreau bogat (avea multe vizualizări), pe celălalt care pe de altă parte îl iubesc chiar de două ori pentru că seamănă fizic cu un bunic. Și dacă nu era eul meu, căci eul meu înghite pe celălalt? Există și cazul când celălalt care înseamnă vine până sub mine. Atunci nu accept realitatea aceea. Mă măresc?
Iarăși nu îl vreau pe cineva. Înclin să cred că este gândul pentru ceea ce am văzut (unde nu vroiam să mă consider păcătos am crezut?). Gândul pornise înainte, de pe suprafața sferei eului meu din aer. Cum apare platoul gândului?
Credeam pe Ioan Mircea Popovici că face teoria gândului: “sunt în o poveste.” (eul în gând!) și am nevoie de prezența lui.
Știu cum din cauza unei depresii aveam tendința de a mă arunca în mare de pe o navă. Marea mă atrăgea. (eul în gând)
Primesc de la Ioan Mircea Popovici un sfat:
“când vei învăța
ca toată munca
trebuie să fie a lor
atunci va fi
totul ușor.”
Deci să înțeleg că și gândul muncește?
Dacă măresc distanța între lucruri nu gândesc de rău. Subiecții sunt că lucruri pentru gândire?
Gândul trimite unui subiect pe celălalt de aproape perceput ca lucru. Și nu îl vrea pe lucru subiect (bogat)?
În minte apare vorba: lasă-mă dracului. Cunoașterea era în un cerc-oglinda? Răul se trăiește pe sine ca lucru în minte? În gând și în minte toate trăiesc că lucruri? De asta eu trebuie să spun că eu sunt cel rău? Și să mă gândesc și pedepsesc? Am suferit vreo 13 ani depresie după depresie până am văzut un duh alb. Așa am început să trăiesc isihia (liniștea). Până atunci trăiam neantul. Negațiile crează neantul.
În gând eul vorbește cu personajele, cu lucrurile ca copiii? Din gând eul face mai mult monolog cu eurile? Politeismul a fost pentru că eul a stat și stă mult timp în gând? Voința face legătura, coase lucrurile între ele, străbate cu o viteză mare pornirea. Lucrurile ne trimit la spirite. (Galben cu verde = spirit) Există o tensiune (vorbă) care leagă lucrurile. În mental lucrul devine viața. Și gândirea, vorba îmbrăcată în rău, “tu zici” devin lucruri.
Vorba ce vine tipa ca un copil? Iar eu trebuie să-l cred pe copilul ce are glasul meu?
Iisus Hristos: lăsați copiii să vină la Mine. Trebuie să fiți precum copiii că să moșteniți Împărăția Cerurilor.
Este. Haos ce se învârte spre stânga lângă și înspre simbol?. Cred altceva?
Nu vreau răul când sunt în cer.
De ce vorba zice în un fel? Vorba imaginii.