Ah, viața mea!(II)
........................................
Atelierul, care de fapt era o colibă din lemn lipită cu lut galben și vopsită cu același albastru ca și căsuțele, a reușit să dea mămăliga și laptele celor șase fete, ba mai mult, Găzdălău creștea în fiecare an și câte doi porci cu „bucatele” primite pentru unele ferotănii pe care le meșteșugea cu pasiune. Copil fiind, de 8-9 anișori, mă punea să dau la foale, adică un burduf cu crețuri de armonică și formă de vioară, din piele de cal vopsită în negru, acționată cu o pârghie, lanț, scripete și o contragreutate, care alimenta cu aer vatra, unde ardeau cărbunii iar metalul încălzit prindea o culoare roșu-violet care mă fascina. De câte ori mă prezentam „la post”, unchiul David mă întreba cu în zâmbet ironic pe sub mustața bogată și cu colțuri de fuior: „Mă, da’ tu ai mâncat ceva pe ziua de azi?” Asta era vorba lui. Și la crâșmă, „La Margareta”, când un prăpădit îi cerea o țigară, de zgârcit ce era, scotea din tabachera de alpaca o țigară, o rupea în două, jumate și-o punea în colțul gurii iar cealaltă i-o întindea celui mai necăjit dar, ca să-l amărască și mai tare decât era, îl întreba cinic:”Mă, da’ tu ai mâncat ceva pe ziua de azi?” Pe vremea aia la amiază, fix la orele douăsprezece, se trăgeau clopotele la sași și toată lumea mânca. Adică, cine avea. Când unchiul auzea clopotele, mergea la vale, un pârâu bogat în pește care curgea prin spatele caselor, se spăla pe mâini, arunca și pe obraz câteva căușuri de palmă cu apă limpede-cristal, apoi se scutura ca un câine plouat. Intrând în casă, invariabil o întreba pe Veta, fata cea mare: „Da’ tu ai făcut ceva de mâncare pe ziua de azi?” Cred că responsabilitatea paternă îl obseda știind că are de hrănit șase guri la care trebuia să le fie și mamă și tată. La foale îmi plăcea să dau nu numai pentru artificiile care săreau din metalul incandescent ci și pentru muzica ce urma să înceapă când platbandul de oțel roșu ca focu’ era bătut pe nicovală, la două ciocane, într-un ritm perfect cu tonalități deferite, de fapt două sunete unul mai grav și altul acut, lovindu-se cu ciocane de mărimi diferite în scopuri tehnologice pe care mult mai târziu le-am înțeles. Când jocurile de lumini și sunet mă prindeau în mrejele lor, cu ochii cât cepele și gura căscată, uitam să mai dau la pedala foalelor și atunci unchiul mă apostrofa: „Mă, da’ tu parcă n-ai mâncat nimic pe ziua de azi!” la care tresăream, mă trezeam din superbul spectacol și dădeam la foale mai departe, altfel, „îngheța” fierul pe jar. De Crăciun, în preziua tăierii porcului, unchiul David mă chema să învârtesc la tocilă pentru a-și ascuți cuțitele cu care, a doua zi urma să ucidă. Acum, acest cuvânt mi se pare sinistru, a ucide, groaznic dar atunci era ceva comun. Puteai să auzi la tot pasul :”Mâine ucidem!” sau: ”Merg să ajut la ucis!” Era cât se poate de firesc, fiind vorba de tăiatul porcului. Și tot dând eu la manivela tocilei, uscat cum eram, mă mai opream din când, în când, să mă odihnesc, lucru care îl supăra pe unchi deoarece și acolo era o tehnică, nu puteai opri oricând operația de ascuțire care trebuia dusă până la capăt și atunci mă tachina cu aceleași vorbe: „Mă, da’ tu parcă n-ai mâncat nimic pe ziua de azi!” E adevărat că pentru asta nu mă bătea dar când mă prindea că îi fur mere din mărul de vară din fața casei, nimic nu-l împiedica să-mi tragă o urecheală zdravănă. Într-adevăr, mere de vară ca la Găzdălău nu erau în tot satul dar cum era atât de zgârcit și în putere, trebuia să aplicăm tot felul de subterfugii și soluții de a-i atrage atenția sau altfel spus, organizam diversiuni. Un copil ceva mai mare, un slăbănog iute de picior, striga din stradă: „Găz-dă-lău, omul slut și rău!” „Găz-dă-lău, omul slut și rău!” „Găz-dă-lău, omul slut și rău!” Când auzea „uncheșul” punea mâna pe o joardă și îl fugărea pe slăbănog cât era strada de lungă iar noi, cei 4-5 prichindei operam. Săream gardul, unul se urca în pom și scutura iar noi, ceilalți ne umplean sânii cămășuțelor cu mere galbene ca ceara și bune cum nu existau altundeva. Când se întorcea Găzdălău și vedea doar frunze sub mărul fermecat i se zburlea mustața, își lua șapca de pe cap și cu degetele de la o mână pe post de piaptăn trecea prin părul sur și în surdină trăgea niște înjurături adresate mamelor lor de hoți. Chiar dacă merele căzute singure din pom, de coapte și bune ce erau, prefera să le strice găinile decât să le împartă copiilor. Spuneam că în spatele casei lui curgea un râu plin de pește și cum Dumnezeu îi face cuib berzei chioare, tot așa, în dreptul lui Găzdălău, în râu, erau cei mai mari pești sau în termen pescărești acolo erau cele mai bune locuri. Ca să ajungem acolo, normal că prin curte nu puteam iar să-i ceri voie avarului era și mai greu deci, treceam râul desculți și cu hăinuțele în jurul gâtului de pe partea cealaltă și ne așezam într-o tăcere desăvârșită pe locurile lăudate, din spatele găzdălăului. Pește într-adevăr prindeam dar aveam alte surprize. Găzdălău, mare gospodar cum i-o spune și porecla, ca să-și mai mărească puțin ograda cea mică dată de Dumnezeu și primărie, a construit un fel de ponton înalt de vreo patru metri deasupra malului apei, susținut de niște piloni zdraveni din stejar, bine gândit și bine construit, era meseriaș omul, astfel încât a rezistat tuturor inundațiilor, iar în margiea dinspe râu, a construit o mică magazie, un coteț cât să încapă doi porci și încă ceva la care pun pariu că nu v-ați gândit. Nimic mai mult decât o latrină cât se poate de specială. De ce specială? Fiindcă de la nivelul găurii unde se așează și bogații și săracii, era prevăzut un jgheab înclinat cam la 45 de grade care dirija, scuzați!, tot ce iese din omul sănătos, dirija, cum spuneam, taman pe pluta mea, un dop cu un chibrit înfipt în el. Lumea vorbea prin sat că acolo sunt peștii cei mai mari deoarece sunt alimentați de șase fete mari, cu...mi-e rușine să spun ce. Adică, ce cădea zgomotos în apă prin jgheabul înclinat. Slăbănogul care spuneam că îl întărâta pe Găzdălău, era cu vreo patru ani mai mare ca mine, băiat sărac dar respectuos, copil care mai sărea peste mese dar care mă iubea teribil. Îmi era ca un frate mai mare iar noi cei mai mici îl admiram deoarece prindea peștii cei mai mari. Din când în când, cam la o oră, mă trimitea la maică-mea să-i cer o bucată de pită de casă să prindă pește. Eu îl credeam și mergeam de fiecare dată iar mama îmi dădea de fiecare dată, știind că Mircea, așa îl chema, de fapt mânca acea pâine și poate era singura lui mâncare pe acea zi. (va urma)