am ațipit pe marginile unui coșmar vechi, violent
cuvintele mi se rup aderând la beznă încinsă, amară...
se destramă precum vâslașii de lut călătorind în furtună -
mi-au dăruit un bănuț să-l port cu mine pe drum

și penele de plumb s-au topit parcă în grabă
într-un monolit de zmoală neagră-fumegând...
în beznele Stixului răsare o lumină dulceag-amară
poate că am descoperit iară umbra-ți fără sfârșit...

rămâne același început misterios între mreje amare,
iubito - amândoi însemnați la mâini cu dâre murdare...
aceeași întâlnire alături de vechile cuvinte
îmbrățișați într-u' pietre demonic cioplite