Așteptau desenând pe aceeași planetă gri, șirul de cocori izgoniți pe motiv de vârstă înaintată. Sinele era prea mic de statură. O grămadă de solzi improvizați pe o plajă udată din când în când de o ploaie călduță. Am zis. Fără aripi nu poți urca treptele acestui miez de pământ planând peste voievodate și complicații. Suntem doar oasele unei proprietăți pierdute de mult, o chestiune de noroc sideral plângând multicolor sub greutatea zăpezii.

Așteptau blestemând acea clipă vărgată cu galben, coama cenușie a timpului oferit spre greutatea propriilor noastre mâini de olari trădând inocența sferei de lut în prezența iubirii. El era desăvârșit. O coastă în plus în orașul promis săracului Lazăr, un iz de veșnicie scufundată-n irisul albastru profund alergic la frânghii și ceară. I-am zis. Pe partea stângă se poate potcovi un cal, poate și niște șoareci din pânză. Totul se poate zgudui din păcate. Noi nu suntem cei mai vechi oameni de pe Marte.

Așteptau coborând oile la vale, fără îndoiala cântului îngânat din trilul fluierului de alabastru. Ochiul jinduia de la început după lumină, o ploaie de maci, o născocire a zefirului transformat într-un resentiment sângeros evadat din rutină. Am zis. Cuvintele goale sunt zdrențuite de ploile sfinte, spălate în ocean și zidite-n triunghi deasupra ușilor rămase deschise. Unele lângă altele. Fără îndoială. Fără acuze.

Doar tu, rătăcită colină, icoană născută din lut milenar, doar tu puteai dăinui agățată de-un cui pe o planetă străină.