poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-11-21 | |
Versurile din volumul “Azil într-o cicatrice” glosează pe același fir al memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a ființei, fără a avea de a face cu vreun „misterium tremendum”, fiindcă poetul își conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile de față, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian Goga (cu care, de altfel, autorul seamănă prin recurgerea la lexicul din câmpul semantic al durerii/suferinței, fără patetismul extrem al aceluia) și continuând cu expresioniștii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai spuneam altundeva).
Citind cartea aceasta și având în vedere și volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzația că te trezești în fața aceleiași nevoi, devenite obsesive, de a învinge moartea prin cunoașterea sensului vieții, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a sinelui. Și tot volumul pare a se învârti în jurul acelorași teme și motive dumiene: moartea, viața (chiar și viața-moartea), amintirea (înaintașilor, iubirilor trecute și prezente), Dumnezeu, suferința/durerea, lacrima, singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniștea, tăcerea, distanța, lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în același context. Ai impresia că ai citi variante ale aceluiași monolog liric, doar că semnele își găsesc nuanțe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu același emițător al mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi mereu aceeași. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă, exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc prea multe lucruri noi față de ceea ce s-a scris până acum. Din punct de vedere estetic, poezia lui Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual și confesiunea limitată la înregistrarea de stări sufletești. Constantele sale poetice sunt cele amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi considerate o autodefinire programatică: „aceleași semne aceleași distanțe// între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijelește o lacrimă/ într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ și un pix// încerc să-mi decodez durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de „Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen, ci și prin simbolistică și ideea morții. Doar că la Teodor Dume moartea este „intrarea într-un alt anotimp”. Versurile se scufundă într-o boală fără leac, apropiată de cea a „cântăreților bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este dată nu numai de monotonia limbajului, ci și de acutizarea unor stări care oscilează între vina tragică și expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu merge niciodată până la sfâșierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar niște repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar drumul bolovănos, limitele ființei, senzația neantizării acesteia și solipsismul trec în plan secund. Stilistic, zgârcenia lexicală, insistența pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea (programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de semnificații. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate și ultima haină”, „semne pe suflet”, „viața dă înapoi câte ceva”, „câteodată și Dumnezeu rămâne singur”, „arest la domiciliu” ș. a. De aici se pot desprinde versuri care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un chip și mult prea mult întuneric/ cineva pășește prin interiorul meu/ ca printr-un sanatoriu// e liniște și e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p. 28); „eu sunt unul și același cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii și/ un somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi așezat pe/ muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viața dă înapoi câte ceva”, p. 42); „simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, și Dumnezeu rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniștea dintr-o rugă” („arest la domiciliu”, p. 93) etc. Privit în ansamblu, „Azil într-o cicatrice” pare a scădea valoric față de cel anterior, „Moartea, un fluture alb”, dar, desigur, contează și el în odiseea unui poet care se apropie, fără grabă, de Ithaca sa. George Pașa |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate