Pe 3 Noiembrie am fost în Tudor Vladimirescu, un mic sat din Teleorman la înmormântarea lui Nelu Tilie care s-a stins în oroarea de la Clubul Colectiv. Pe drum am ascultat muzici ce știam că-i plăceau. Din când în când am mai glumit cu gândul la primirea pe care aveau să ne-o facă sătenii. Nu ne vedeam chiar răstigniți cu capul în jos, dar mici temeri se ascundeau în glumele noastre. După două ore am ajuns în localitatea aflată pe o colină însorită. De la poarta pentru căruță, până aproape în holul casei vechi unde era răposatul, pe bănci de lemn de o parte și de alta, femei, cele mai multe în vârstă, străjuiau calea. Nicio diferență semnificativă între portul acestora și cel al bunicilor mele, țărance din Bărăgan, răposate acum mai bine de 20 de ani. De sub basmalele închise la culoare priveau cu atenție, dar fără ostentație pe cei ce intrau și ieșeau. Unii dintre noi arătau indiscutabil a rockeri. Mai târziu am urmărit privirile, gesturile celor cu care convoiul s-a întâlnit în drumul spre biserică, apoi spre cimitir. Nu am văzut nici cea mai mică grimasă ori comentariu tendențios.

Biserica mică avea intrarea străjuită de Sfinții Petru și Pavel ce încercau să se mai arate prin scorojeala picturii vechi. În fața lor am stat, deoarece în biserică nu mai era loc. Din când în când intrau și ieșeau câțiva copii tare sărăcăcios îmbrăcați. În stânga și în dreapta mea erau câte două lumînărare rotunde. La început goale, apoi după câteva minute de la începerea slujbei, din mână în mână au început să vina lumânări dinăuntru. Era o bătrână care le așeza. Cea care era penultima mână, când se adunaseră multe lumânări, zice încet antepenultimei: ajunge soro, că și-așa a pierit în foc. Tot încet, inghesuindu-le cu pricepere, ultima mână zice "fă, femeie, asta-i lumină, nu-i foc".

Preotul nu cred c-avea 40 de ani, dar avea dicție și voce bună. Dascălul bătrân intona excelent partiturile lui. Trebuie să fi avut o superbă voce de contratenor; acum avea o răgușeală plăcută în voce, un fel Axl Rose, nu exagerez deloc.
La finalul slujbei eram cam obosit, oamenii de afară, mai mulți ca în biserică, vorbeau din ce în ce mai tare. Cuvântarea de la sfârșitul slijbei a început cu "Toți suntem copiii Domnului". Apoi a vorbit de răposat după care a povestit întâmplarea spunând răspicat că acolo au fost oameni de bună calitate, "nu vă luați după ce spun unii pe la televiziuni". A încheiat spunând încă odată rar și apăsat "nu uitați că toți suntem copiii Domnului, indiferent de cât rău fac unii din noi cu fapta, vorba sau chiar numai cu gândul". Îmi părea rău că nu am înregistrat cu telefonul. Ar fi putut-o face televiziunea de știri care a fost prezentă filmând multe, bineînțeles în afară de slujbă. Ar fi fost un document în arhiva personală a domnișoarei care coordona carul. Însorita zi de noiembrie arunca o foarte bună lumină prin ferestrele destul de largi. Am văzut acolo în jurul sicriului câteva figuri ale căror expresii păreau coborâte din picturile bisericii.