În toate nopțile am numărat zile nesfârșite, rătăcite parcă pe un sens care ducea mereu într-acolo, în necunoscut, în recele pădurii, în locuri în care, probabil, soarele avea să răsară. Și? Să am acest curaj, atât de simplu, să continui?
Am ascuns în buzunar o floare. E a femeii care ținea la piept o frică. Oamenii o priveau cu milă, dar ea era femeia cu frica la sân, și nimic revoltător nu-i îngreuna privirea, ci dimpotrivă, își iubea viața ca pe propriul copil.
Uite, de ramura asta mi-am uitat cuvintele. Dacă aș scrie cu verde că iubirea ta a cuprins toată ființa mea într-un pumn de cer senin, m-ai crede?

O lumină tu, o lumină eu. Două rugăciuni umane într-un gând infinit. Hai să privim seninul acestei nopți dincolo de ferestre și de lume. Vom deveni o flacără în căderea nopții.
În toate viețile am numărat morți nesfârșite. Mereu am plecat singură în vise stranii, dar iubirea era acolo…da. Nu o vezi? Mergi absent pe drumuri pustiite, dar vezi că în spatele tău a încolțit o noapte în părul verde.
Hai să ne întindem pe iarba asta. Hai să-i furăm rugina și să fugărim ceața. Să urlăm așa ca doi nebuni, apoi să ne jucăm, pe vârful degetelor, cu sufletele noastre. Tu o pasăre, eu zborul tău. Ce zici?