Niciodată nu putem judeca cu aceeași măsură atlanții sau cojile de semințe aruncate pe jos cu ostentație, având aripile aproape nemișcate, scoase din țâțâni, din cauza acestor dulci bizanterii întipărite pe retină. Oricine poate să-și dea seama că între casele înghesuite cromatic, trebuie lăsat un culoar de trăiri și de treceri ca să nu ratăm șansa de a rămâne noi înșine surprinși de ceea ce se dă peste cap - alegoriile întregii suferințe sau suma tuturor erorilor construite locvace, cu același fler pentru detalii, mărunțișuri și lucruri mărunte adunate într-o viață de om. Străzile sunt cucerite de păpușari ca și gândurile, geniile volubile, trestiile oarbe, scenele comune, ușile larg deschise.

O întrebare îmi stăruie în minte. Din ce se compune un păpușar? Poate că ar trebui să demonstrăm contrariul. Indicatorul unui cadran nu se oferă. Se arată. Dacă ar sta prea drept s-ar aduna și nu ar avea genunchii prăfuiți în fața tragediilor mascate cu iscusință sau veseliei acestea postume.

Un păpușar nu este sarcastic. Din loc în loc ar zidi cu diverse amestecuri banalitățile ridicându-le invariabil dincolo de „corola de minuni a lumii” cu aceeași seninătate și ușurință a construcției. Sarcasmul grobar nu poate salva omenirea de comoditatea ce ne înconjoară până la sufocare. Doar se amestecă ironic împestrițând monocromatic zidurile, prăvăliile, oamenii, străzile, locurile bine ascunse.

Un păpușar nu recidivează. Nu se umple, prin prezența acelei voci actoriale, cu același ton livresc, pictoresc, pescăresc prins în flagarant la furat cu mâna în buzunarul de la spate. Până și mișcările îi par neverosimile, tentante, rupte parcă dintr-un carton de ouă izbit de peretele realității stridente.

Un păpușar nu-și ține ușa închisă. Tendința de a se exprima în propoziții scurte îi atribuie un „dincolo” andocat în prozaicul cotidian. Vorbitorul s-ar aștepta să respire misticismul unei tăceri proverbiale fără să se simtă jignit, dezamăgit, înșelat în așteptări, luat pe la spate. Un nonsens. Ca și cum aș vorbi despre o trestie oarbă...

Sunt deja în așteptare. O marionetă umană în cutia de lemn prost vopsită, pe strada îngustă printre parabole, atlanți, sfori, coji de semințe și alte așteptări imaginare. Nu există nici un indiciu că lectorul poate lăsa un bănuț sau să facă o incizie măcar, un desen anonim, o musculiță de hârtie căutând sensuri noi care sunt menite din fașă să ne scape. Măcar privim același cer. Egocentric dar fericiți împreună.