poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5511 .



Nicolae Tzone despre Angela Nache-Mamier
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angegab ]

2015-07-24  |     | 



„VOM SCRIJELI ȘI MURI PÂNÃ LA POEZIE / S.O.S.” (I)
1. „Anchetez adevărul scotocesc / optime soluții-n numeroasele labirinturi... ”
Îngrijirea ediției recente a cărții de poezie a Angelei Nache-Mamier, „Scara b apartament 3” (Editura Vinea, 2014) nu a fost un act editorial uzual. Părăsind țară în 1987, poeta nu mai era în viața literară din România prezentului decât un nume de altcândva. Și nu era drept să fie așa, pentru că poemele ei cele mai bune au consistență, lirismul lor viu fiind în afara oricărui dubiu. Așa că, de la alegerea titlului cărții la selecția propriu-zisă totul a fost gândit în detaliu. Nu a fost suficient să alegem poeme numai din cele două volume prin care Angela Nache-Mamier s-a impus în anii ’80 în România („Miraculum” și „Femina”, Ed. Dacia, Cluj, 1982, respectiv 1985), ci a fost necesară și o recuperare a textelor risipite în presa literară: „Astra”, „Luceafărul”, „Vvatra”, „Tribuna”, „Brașovul literar și artistic”, „România literară”. Reparcurgerea, apoi, a textelor critice publicate în epocă despre cărțile sale, s-a impus ca obligatorie, pentru că deja în ele era schițat un portret literar deopotrivă solid și recognoscibil.
Geo Dumitrescu, nu mai departe, o remarcase, găsind „interesantă această explorare a universului domestic (mărunt și prozaic doar la prima vedere…)”. Mihai Sin îi prețuise „sinceritatea”, iar Mircea Iorgulescu o apropia de Liviu Ioan Stoiciu, care abia debutase cu un volum excepțional, „La Fanion”. „Lipsită de grandilocvență și ferită de riscul intimismului, fiindcă alungă retorica și sentimentalismul”, sublinia acesta și conchidea că foarte tânăra Angela Nache cultivă „sistematic emoția”. Și mai scria cronicarul de atunci că versurile sale „sunt, nu doar propun, o altă alternativă”. Cornel Moraru afirma că „pe toate pune stăpânire, însă, starea de spirit a cotidianului” și distingea „numeroase poeme lucide, amare”. Reliefa și că aglomerează „cu voluptate și neliniște destule detalii de decor obișnuit uneori domestic, dar numai pentru a se însingura și mai mult”. M. N. Rusu, criticul aproape cu totul uitat azi în țară, dar care continuă să oficieze, cu excelență, la New York, în mediul literar de limbă română (mi-a mărturisit că are în păstrare, dăruit lui de Nichita Stănescu, manuscrisul celor 11 celebre elegii), punea, cu nonșalanță, diagnosticul corect: „Angela Nache oscilează, deocamdată, între a scrie poezia senzorialului și poezia cotidianului. E de așteptat, adâncind actuala ei viziune poetică, o fuziune între aceste două direcții”. În fine, mai reținem în această retrospectivă a receptării (a se citi în întregime grupajul de referințe de la finele volumului!) și sublinierea lui Laurențiu Ulici, de a cărui pertinență nu mai e nevoie să amintim, că avem în lirica tinerei poete „sugerată o poetică antisentimentală”. El cita, spre deplina convingere a auditoriului, câteva versuri din volumul „Miraculum”: „întristări aburind fără rost / agonic prin ierburi prin stele ori lună / poezia nu-i acest paradis languros…”.
Nu puteam, așadar, în antologarea poemelor să nu le reținem în primul rând pe acelea care însumau aprecierile (excelente) de mai sus. Dar scopul nostru nu a fost numai acesta, ci și acela de a organiza cartea în așa fel încât să fie permisă „în direct” conectarea ei în actualitatea literară românească imediată. Ba chiar am dorit, și pesemne că am și reușit, să insuflăm culegerii și un accent ofensiv, reținând o sumă de poeme, nu redusă, care nu puteau fi decât în răspăr nu numai cu un anumit fel de lirism obosit preponderent în acele vremuri de avânt și de glorie specifice socialismului multilateral dezvoltat, ci chiar cu ordinea politică însăși.
Drept urmare, avem două secțiuni ale cărții, prima numindu-se, eclatant: „madame bovary / votre fidèle et savante lectrice” (sunt, în fapt, versuri desprinse din poemul aflat la pagina 36, „mod de întrebuințare”, pe care-l și cităm aici: „visul aliment tonic nutritiv și simpatic / viața-l încorporează / duce la vizibile creșteri și-nfrumusețări / în nivelul de trai / o libertatea de-a respira ori gândi cu nesaț / fără nici un sentiment de frustrare / în colecția mea de vise / caut mereu un model ideal / îl aleg strălucesc în sfârșit / între realitate și vis / anchetez adevărul scotocesc / optime soluții-n numeroasele / labirinturi acestea dor / fără cheia acestui fragil paradis / n-aș mai rămâne în umilință / madame bovary votre fidèle / et savante lectrice…”.
Textul este reprezentativ ca „poietică” a autoarei. Dacă-l urmărim vers cu vers, observăm o gradație anume, o creștere ce conduce la explozia din final. Poeta nu este un scrib cuminte și ascultător, nu-i o sensibilitate suficientă sieși; este un observator subtil și ironic al realitații. Am putea spune că este un cititor informat („savante lectrice”) și un decodificator antrenat („anchetez adevărul”, este exact sintagma utilizată) și percutant, „optime[le] soluții-n numeroasele labirinturi” avânt calitatea de a numi cu exactitate, devreme ce ele „dor”, malformațiile prezentului. Cuvintele, sintagmele utilizate: „nivelul de trai”, „libertate”, „frustrare”, „fragil paradis”,, „umilință” sunt deja prea numeroase într-un poem atât de scurt, pentru a nu atrage atenția. Autoarea voia să fie nu doar un poet bun, ci și unul onest, o conștiință, fapt nu atât de comod în societățile aflate sub dictatură.
Pledoaria poetei pentru luciditate este o constantă, știe că „doar realitatea nu mă adăpostește” și că „blazarea prozaicul abulia cinismul” trebuie „refuzate cu premeditare”. Este, în asemenea condiții, de luat în seamă, și tânăra Angela Nache nu ezită să o facă, o strategie a amânării „pentru secolul următor”. Þipătul conținut în versul acesta: „vom scrijeli și muri până la poezie / s.o.s.” devine etalon și emblemă a poezie sale. Titlul textului din care am citat este simplu și exact : „poem lucid”. Îl reproducem, de altfel, el numărându-se între poemele cu cheie ale cărții: „pastelul se consumă-n azur / strada imaginației numai zveltețe și zâmbete / doar realitatea nu mă adăpostește / trupul treaz devine spongios / îmbibat cu neliniștile lui omenești / refuzând cu premeditare / blazarea prozaicul abulia cinismul / numără zilele-nseninate-n frumusețea / și bucuria de-a le așterne pe-o hârtie / tot ce amân e pentru secolul următor / pân-atunci conserv istorii sălcii gânduri / regrete-n undele umede ale reveriei / de suflet trag și raze zburdalnice / pământul acesta vrea să mă dăruiască-n / cuibul ferit al nemărginirii / unde furișați pentru iubire / cât pentru eternitate / vom scrijeli și muri până la poezie / s.o.s. / în spițerii sentimentale / unii (isteții) / scot tarabe stabilind prețuri fixe / poeziei ori gramului de melancolie.”
Există în această primă secvență a volumului și un poem intitulat, voit anost, chiar prea anost: „Poetul om”. E, firește, o parafrază la mareea de lozinci comunarde în care zi de zi și oră de oră era clamat „omul nou”, chintesență a comunismului ceaușist. Între „poetul om” și acesta sunt, spune Angela Nache, „insomnii de jăratic” și „suspine / când ațipesc întrebările”. Autovindecarea de orgolii devine necesitate, viața-viață fiind de neresipit: „ chiar dacă am murit / astăzi trăiesc mai departe...”. Și poemul acesta se cere cunoscut publicului: ” arterele rămân carnivore / tot primitivă li-e vrerea / cu alte cuvinte sunt și eu om / poetul este un om / antisentimentală mă vor să nu stânjenesc / să scormonesc portmonee tarife / zilnice (le mai spun afișele / tragediei: «înțelege-te singură») / iată flerul câtorva insomnii de jăratic / și de ce nu, suspine / când ațipesc întrebările / în javra de trup repetent / mă destind între cine știe ce drumuri / în fapt mă sacrific / jalnic mânuită de împrejurări / am curajul suprem să calc / pe sufletu-mi incandescent / mă rog să rămân totuși cât mai terestră / din dureri și contraste mă umanizez / mă vindec de orice orgolii / suntem în stare de-o viață frumoasă / chiar dacă am murit / astăzi trăiesc mai departe / mă spăl în ape mai limpezi / mai adăpostită mai puternică-n / știința de sine.”

2. „Vom ajunge la liman / numai după ce câteva ziduri / ne vor sparge capetele de îngeri...”
Cea de-a doua jumătate a volumului are drept titlu chiar denumirea sa: „scara b apartament 3”. Puteam alege, în momentul finalizării selecției poeziilor pentru viitoarea antologie, și un alt nume. Ba chiar alesesem, dacă mai țin bine minte, un altul, tot după denumirea unui poem din interiorul ei, „Post festum”. Într-adevăr, acest text, între cele mai bune ale autoarei, cuprinde în el pasaje care afirmă o feminitate deopotrivă mătăsoasă și inteligentă („pleoapele-n sângele meu / cu o mie de capete...”), dar și acea încordare rece care păstrează proaspătă, și chiar acidă, luciditatea de fiece clipă („încotro privești nu-ți mai vine să râzi...”): „lungi așteptări în nisipul vacanțelor / puful rochiei mută sensibil acul pendulei / timp ce suie din cel mai frumos gest / pe care mi-l pot aminti / [...] războinice pleoapele-n sângele meu / cu o mie de capete / ce ceață de neam între umerii tăi / [...] vin radicale schimbări / fiecare cu sine monologhează [...] / încotro privești nu-ți mai vine să râzi / nu mai lucești între cer și pământ / [...] rochia de-adio pluteste curată / n-o mai privesc n-o mai apropii de piept / soarele scapără lent risipit cât încape / într-o ilustrată timbrată cu sârg”.
Am preferat totuși să numim această a doua jumătate a antologiei: „scara b apartament 3”, pentru că întâlnim frecvent în versurile ce o alcătuiesc peisajul cenușiu, exasperant al cotidianului lumii comuniste de la noi de până mai ieri-alaltăieri. Traiul în lipsuri și în derizoriu era veșnic la odinea zilei. Anumite poeme, cum și „bilețelul de pe masă”, amintesc despre cum erau crescuți copiii, la bloc, cu cheița apartametului la gât, părinții fiind sufocați de slujbele care abia le permiteau să supraviețuiască : „mănâncă de pe masă cu pâine / bea lapte fă-ți lecțiile aspiră praful / nu te hîrjoni cu cătălin nu deschideți ușa / la nimeni dormi citește povești te sun / pe la cinci de la muncă / îți aduc ceva dacă ești cuminte / nu umbla cu chibriturile / deschide televizorul / nu fă firimituri / dacă ieși afară ia-ți cheița la gât / nu te sui în corcoduș / joacă-te-n fața blocului / nu țipa-n scară că ies pensionarii / repetă tabla înmulțirii cu 6 / te iubește mama cu dor / citește însă biletul / așa puișor” („bilețelul de pe masă”. În acele timpuri, la scrierea unor asemenea rânduri, lacrimile și durerea inundau colțul ochilor și trupul întreg.
Suntem plăcut surprinși să vedem că într-un poem precum „Documentare”, Angela Nache-Mamier aproape că face sociologie pură. Þăranul beat vinde, spune cu humor poeta, „pe tarabe diverse legume adverse”. În prim plan este adusă și o bătrână care „pur și simplu fura / de colo o roșie de colo un măr / de colo ce-o fi”. Salariați nerași, cu privirea încețoșată de bere duc nevestelor grase „banii de coșniță”, ce abia de ajung pentru subzistența minimă (întreținere, lumină, abonamentul tv, nelipsita pâine). Avem, radiografiată sever, adevărata față a socialismului românesc. Se trăia anost, mizer, se viețuia de pe o zi pe alta. Poemul acesta este mai mult decât concludent: „pe teren realitatea sta cam așa / când ploua când era soare când staționa / pe tarabe diverse legume adverse / un țăran beat însă comerciant / nu mai realiza operația cu care dai clientelei / ardei grași pe trei sortimente / îi răstoarnă marfa în față grăbit / și-i smulge anevoie bancnota din degete, / o bătrână pur si simplu fura / de colo o roșie de colo un măr / de colo ce-o fi / am văzut cum țăranul o măsura pe sub gene / și habar n-avea ce să-i facă / era om cu frica lui dumnezeu / doar se crucea și se minuna / să nu rămânem în afara sentimentelor / egoismul este la ordinea zilei / gânduri / degete de salariați / își apropie halbe sălcii se pune țara la cale / după arsurile chipului ei muncesc / sunt nerași până seara au privirile tulburi / nimeresc anevoie șoseaua ce-i duce spre casă / unde femeia lor grasă așteaptă banii de coșniță / socotind în grămezi separate întreținerea lumina / televiziunea pâinea / cea de toate zilele / nu-l mai trezește ca-n alte dăți / îl descalță / își spune doar pentru sine abia ne-ajunge.”
O poezie are titlul, voit umil, „dintre cartofi”. El dovedește nu numai, ca să zic așa, „ideologia” poetei, exprimată fără echivoc, ci și forța talentului ei de a ridica minimalul la generalitate, de a spune atât de mult și de profund cu foarte puține cuvinte. Gestul banal, repetat la infinit, de a prăji cartofi în bucătăria modestă, devine, în fond, altceva. ALTCEVA, adică prilej de filosofie speculativă („complicată mecanica surâsului...”), de meditație („câte nu pot iubi cu ochii / închiși”), de autoevaluare bine țintită („pielița coclită a singurătății”). E splendid de-a dreptul poemul acesta : „cartofii mor sub lama argintie / cartofi pai de bucătărie / uleiul amestec sfârâie / mi-am făcut datoria / mă ignor / câte nu pot iubi cu ochii / închiși / ce complicată mecanica surâsului / cu care răspândesc garanția / că nu sunt absentă / îmi privesc degetele învelite-n / pielița coclită a singurătății / ca orice garnitură / cartofii mă privesc suspicioși / soarele umed al șorțului / împarte tacâmuri / mă trag deoparte umilită / deopotrivă de blândă / cu priviri țintă fără cuvânt / în labirinturi unde zorile / nu mai străbat biruitoare / oglinzile sufletului”.
La fel, un poem fără cusur, ce ar putea figura în orice antologie întemeiată pe criterii ale rezistenței la dictatură, este „cer deschis”. Imaginea de fundal, de concluzie: „ne vor sparge capetele de îngeri”, este cu adevărat greu de uitat: „cu degetele care mai pot mima strângerea de mână / desenez în aer calde spirale / să-mi țin de urât / nu se mai cunosc umbrele-nsângerate ale / deziluziilor / nu se mai văd abruptele gropi ale obrajilor / vlăguiți de cea mai mută absurdă uimire regret / nu se mai deosebesc măștile între ele / vom ajunge la liman / numai după ce câteva ziduri / ne vor sparge capetele de îngeri.”
În aceeași cheie confesiv-politică este și poemul „tulpini aurii”. Angela Nache-Mamier vorbește despre „curajul” de a-și „suporta” „înfățișarea de-acum”, când șieși își este „eroul principal al neliniștii”, când „mărul obrazului [îi] seamănă cu o vânătă piatră”. Celelalte sintagme de prim plan: „curăță gunoiul”, „compromisul trădării” ori „vina feroce” nu fac decât să arate că lirica feminină are potențe certe de curaj și personal („aș vrea să m-ajut / nu-mi vorbesc decât eu”) și social („câtă noapte-n orice intenție / umezeala frigul nu pot fi țărmuri / de locuit / nici iertarea nici adevărul dureros”). Lectura poemului este mai lămuritoare decât oricare alte caracterizări pe care le-am putea adăuga: „sunt numai răni fiindcă te mai caut / nu mai sunt chiar o pasăre / dar mai sunt o aripă roșie o floare purtată / un contur amestecat / ca și cum tragedia nu s-a-ntâmplat / sunt eroul principal al neliniștii / buzele scot acel sunet ciudat alergat / limba ruginit-a tristeții / micșorează briza curajul să-mi suport / înfățișarea de-acum / să-mi acopăr trăsăturile uzate de trista uimire / cu pudră rimel farduri mov / aș vrea să m-ajut / nu-mi vorbesc decât eu / sufletul nu mi-l mai văd / câtă noapte-n orice intenție / umezeala frigul nu pot fi țărmuri / de locuit / nici iertarea nici adevărul dureros / nici uitarea tâmpă / unde se află cel mai tandru cel mai simplu / gest de-nțelegere / mărul obrazului seamănă cu o vânătă piatră / viața posibilă-a visătoarei ce sunt / crește-n tulpini netede aurii / curăță gunoiul compromisul trădării / vă dezvălui sentimente emoții / rațiunea demnă terestră de-a fi / nesfârșit de vie / să nu-mi mai sfâșie gândul / vina feroce / de-a mă umili-răstigni.”
Există în volum un poem unde, mai mult parcă decât în altele, se nuanțează pe tema fragilității feminine. Este vorba de femeia intelectual, de drama și umilințele ei în societatea dură, unde se simte „suflet rupt” între „rinocerașii” perfect adaptați sistemului. Textul are titlul „Frica”: „în frâul lacrimilor abia timide opreliști / sunt femeie am îndatoriri / viața frământată nu-mi aduce nimic / nici ploaia îndărătnică / nici așezarea montană / mi-e frig și mă frâng fără stăpânire de sine / să cred în ceva în versuri în oameni / în gesturile automate / în așteptare / suflet rupt / mă trezește mulțimea / rinocerașii / supraomenește încerc să le semăn / să funcționez / cum să uit tristețea vălul singurătății / crâncena zbatere între viață și moarte / chipul șters al iubirii blânda icoană / purtată de sângele amintirilor blând / acoperind în răstimpuri / coșul pieptului tânăr rănit / nu poate fi viață nefericirea / nici acesta oarecarele meu sfârșit.”
Mai reținem în cronica de față și poezia „cogito”, ce conține mai multe versuri ce pot fi citite fără pierdere și autonom, desprinse de context, precum: „mă sperie timpul plânsul rămâne în gât”, „fantoma singurătății orbecăie-n ape negre” ori „am redevenit gălăgioasă / apăs pământul ”. Cităm și acest poem fără nicio rezervă: „mă sperie timpul plânsul rămâne în gât / oricând zăgazul suferința se rup / fantoma singurătății orbecăie-n ape negre / suflet rănit / pasăre naivă speranța trudește un zbor / strivitor / mă urnesc din încălțări veștejite / de așteptare / ce-ncepusem să fac unde plec / unde voi fi în curând ce se va alege / din inițiative / undeva știam un abil adăpost cu iluzii / cu fața întoarsă spre soare luna cerul / văzduhul cu nori / mă avânt mă eliberez de coșmaruri / mi-am revenit până la pulsul de muncă din vine / mi-am tăiat pletele de vreo cinci ori / am ascuns oglinda luciul lacul / am redevenit gălăgioasă / apăs pământul / merg cu pași noi cu pași grei / printre ruine am găsit azi o poartă deschisă / m-am strecurat fără explicații / printr-o altă netihnită fereastră.”
Ultimele două versuri citate, stenice totuși: „m-am strecurat fără explicații / printr-o altă netihnită fereastră” ne pot conduce la concluzia că Angela Nache-Mamier a reușit prin poezia sa să-și clădească o pavăză a sinelui credibilă estetic, mizând, fără ezitare, fapt nu la îndemâna oricui în anii ’80, nu în mică măsură pe etic și pe politic. Prin această pavăză a reușit, deopotrivă – și de aceea, privind în timp, e limpede că este o invingătoare! – să-și protejeze cu rigoare și sufletul, și conștiința.








.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!