''N-am cerut vieții nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Și tot ce n-am avut, mi-a furat.'' Alphonse de Lamartine

Dacă am trăit într-o altă viață sigur am fost un haiduc care s-a adăpostit prin codrii. Iar spada sa de lupta a fost iubirea de onoare și adevăr. Valori pe care le voi dori mereu în viața mea și pentru oamenii la care țin.
Nu am nevoie de minciuni frumoase. Am nevoie de cuvinte adevărate. De oameni care să nu-mi arate doar frumosul, lumina si calitățile ce le contureaza caracterul și personalitatea.
Vreau să văd și partea întunecată, temerile, povestea din spatele vieții, defectele, ambițiile, încapâțanarea, tăria si curajul de a fi împotriva curentului. De a fi altfel! De a îndrăzni! De a nu se lăsa mărginiți!
Am învățat să fiu o femeie curajoasă. Dimineața când deschid ochii zâmbesc încă, chiar daca motivele cele mai puternice au dispărut. Am învățat alte zâmbete. Ajută conștientizarea faptului că fericirea nu ți-o oferă doar o singură persoană, ci că ea, fericirea este o sumă de oameni, trăiri, lucruri simple sau complicate, momente, învățături, amintiri, zâmbete ce luminează chipul, lacrimi ce șterg sufletul, mâhnit și prăfuit de vremuri.
Da, prefer să cred că sunt un cod străvechi, greu de descifrat și prea complicat pentru lumea de azi! Poate e mai bine așa. Nu oricine trebuie să mă citească.
Da, când vreau să zâmbesc, să mă regasesc, fug în lume ca sufletul meu haiduc, pe malul unei ape care uneori curge cu valuri tulburi și zgomotoase, alteori cu valuri line și limpezi ! Nu râmane decât să acceptam prezentul, să contemplam, să simțim, să acționăm și să ne convingem de ceea ce ne dorim : să gasim ''acel ceva'' sine-qua-non.

Și aici realizez că de cele mai multe ori 'a trăi' e un verb care se conjugă la imperfect.