Aș fi vrut să păstrez tainele poeziei *

O nouă antologie de poeme la Iași, girată de editura Junimea și semnată de Bianca Marcovici, binecunoscuta poetă care a păstrat în inimă nu doar amintirea despre locul nașteri și tinereții sale ci a reușit să ne facă să credem în existența unei legături, un dialog sensibil, substanțial între două orașe, precum Iasi si Haifa, locul care a adoptat-o și pe care l-a onorat, cum se putea mai frumos cu versurile sale în limba română. Volumul editat anul acesta la editura ieșeană intitulat, Peste sapte coline (Haifa-Iași ) ar putea fi reinterpretat în acea cheie ce ne îndeamnă sa credem că autoarea simte nevoia unei reveniri constante în locurile natale, fie chiar că se petrece, cum am putea comenta în limbajul modern, virtual, de fiecare dată cînd gîndul, amintirea, dorul nu-i dau pace.
Este un volum consistent care ne-o înfățișează pe Bianca Marcovici, cea sensibilă și tenace, dînd de lucru fructuos condeiului ei, este autoarea a peste douăzeci și cinci de volume de poezie și proză scurtă (editate fie în România, fie în Israel), dar îndeosebi luîndu-și în serios vocația și demonstrînd astfel că prima și ultima dragoste este poezia pe care o slujește cu mare dăruire, după cum ne spune Ion Cristofor în Vatra veche, fapt care i-a asigurat prețuirea confraților români și evrei, a criticii literare și fără îndoială a cititorilor ei.
Ne atrag atenția, deopotrivă, substanțiale aprecieri critice plasate la finalul volumului exprimate în publicații din Haifa sau Tel Aviv, Iași, București sau Cluj Napoca. Iată, spre exemplu, ce ne spune poetul, Nicolae Turtureanu într-o cronică apăruta în Ziarul de Iași, intitulată inspirat și metaforic, Ferestre : Bianca Marcovici trăiește emoțional și scriptic, între două lumi… . Literatura ei, iată de două decenii explorează deopotrivă, drama dezrădăcinării și a înrădăcinării. Fizic, Bianca s-a mutat lângă Muntele meu, Carmel , dar adolescența și tinerețea au rămas dincoace în arealul/irealul ieșean. Turistă la Iași este titlul unui poem ce confirmă afirmația citată anterior: Pe Lăpușneanu tronează un coș de cireșe/pe o masă de paie,/ nimic pe la chioșcuri,/ nici o revistă de Iași,/ găsesc câteva ediții rare/în biblioteci ambulante…/ îmi amintesc de biblioteca mea/dăruită unui colecționar, tocmai/la plecarea definitivă prin 1991, și ar trebui adăugat că în fapt autoarea și-a căutat constant un refugiu, o evadare dintr-o lume excesivă, mă gîndesc la cea comunistă de odinioară, dar și o evadare din atmosfera copleșitoare a adaptării la lumea nouă întîlnită după plecare, scut sufletului fiindu-i muzica și versul. Iată un nou exemplu dintr-un poem fără titlu în care: Necunoscutul/ Îmi ținea predici/ Precum oratorul fără public !/ Vroia neapărat să gândesc prin mintea sa/ Dușmanii lui inventați să fie și ai mei !/ Să mă educe ca și cum el m-a născut pe mine,/ Poeta !/ Sau totul ar fi depins de el/ Ca și cum el m-ar fi născut/ Nu invers….
Bianca Marcovici își asumă frămîntările lumii moderne cu un firesc demn de luat drept model nerenunțînd să-și alimenteze speranța, fără excese sau lamentări: Motto:/ plouă urât la Haifa/nu poți ieși din casă/umezeala te desfigurează/precum un om dezarticulat/culoarea roz nu mai există/doar cenușiul umilinței/răstălmăcesc natura/doar verdele va veni cel puțin un timp/e nevoie de verde/de curcubeu/ de zâmbet/ nimic despre ură.
Credem că pentru Bianca Marcovici poezia este în fapt un tărîm al făgăduinței unde visul devine realitate și realitatea vis împlinit, în care speranța și credința, deopotrivă, aduc iubire, aduc subtil viață plină și aduc în fine, nu retragerea în poem, cum spunea cineva ci viețuirea în și prin poem.

Ioana Vasilescu
* Peste șapte coline, Editura Junimea, Iași