recunosc
știu despre viață și moarte
cam tot atîta cît știu despre lumini și umbre
dar nu pot înțelege în ruptul capului
de ce în loc să ne rugăm nou-născuților
pentru că ei n-au făcut încă alegeri greșite
așteptăm ca unul din noi să moară
îl pironim cu o cruce neagră în calendar
ca pe un liliac
apoi ne-nchinăm la resturi de haine
și degete putrezite
în momente de rătăcire
avem impresia că simțim
răsuflarea vocea sau șutul în fund al celui ce-a fost
în restul zilelor plătim slujbe de mulțumire
de parcă moartea ar fi o ploaie curată venită la timp
peste viața noastră întoarsă pe dos
ca o brazdă de plug

acuma doamne
nu mă înțelege greșit
cred că știi că-ți caut tovărășia
așa cum zgăibărici încerca să imite polarul fram
și mai știi că-mi iubesc viața chiar de m-ai pune
să car o cruce de fontă
dar se întîmplă o zi cînd mi se face urît de atîta pustietate
și-mi vine să scuip în palme
să mă cațăr în cer ca-ntr-un cireș amar
chicotind să arunc în oameni cu sîmburi
oamenii să-ți bată în poartă să spună
bădie morțune
milică al tău n-are stare



recunosc
știu despre lumea asta
cam tot atîta cît știu despre lumea de dincolo
dar nu pot să nu rîd
cînd cei ce-au rămas visează pe cei ce-au plecat dintre noi
apoi se dau de ceasul morții să înțeleagă ce-nseamnă
îi vezi plini de viață dacă cei morți o duc în bine în vis
îi vezi pierduți dacă cei pierduți o duc rău
de fapt
totul e mult mai simplu
se întîmplă o noapte cînd morților li se face urît
de atîta pustietate
scuipă în palme se cațără-n visele noastre
ca-ntr-un păr de sîntă mărie
aruncă în oameni cu sîmburi
oamenii bat chicotind la domnul în poartă
bădie morțune
vezi că ai tăi nu prea au stare