Mai întâi de toate trebuie să precizez că eu nu sunt Dumnezeu, dar sunt câteva lucruri pe care trebuie să le știți pentru a înțelege modul în care m-au torturat o viață întreagă, în afara faptului că mi-au spus de multe ori că pentru ei eu sunt un sacrificiu ca Isus Cristos.

1) Calmul meu deosebit, pacea, seninătatea și intelectul puternic, lucruri proverbiale printre cei care m-au cunoscut. Nu sunt vanitoasă, aceste lucruri nu erau simplă lingușeală, erau adevărul. Acum mă doare foarte mult să îmi amintesc după o viață întreagă de suferință, închisoare și abuzuri continue din 1984, când aveam doar 13 ani. Am dăruit în permanență numai binele celorlalți, am primit în schimb numai răul și ura și lipsa de respect. Culmea abjecției, deși m-au izolat complet și m-au lăsat fără bani de pâine, au mai și inventat că eu aș fi nebună, în ciuda faptului că nu am avut niciodată nici halucinații, nici delir și absolut nicio altă tulburare, am citit totul despre aceste lucruri și am avut suficientă inteligență pentru a mă judeca pe mine însămi și chiar pe alții. Am avut mereu și un caracter perfect și un suflet frumos. Am spus mereu adevărul, începând cu 1984, dar mama mea a spus încă de atunci că mă va distruge în chinuri și oricum toată lumea o va crede pe ea și va crede că eu sunt nebună. Deci încă o dată ideea sacrificiului, adică a unei crime monstruoase în care societatea este complice cu mama criminală, conform regulilor medicinii. Și de ce? De ce ura față de omul bun? Nu știu, citiți mai departe...Eu am trăit în chinuri inumane timp de 31 de ani, așteptând să am copilul meu, fără nici cel mai mic păcat sau greșeală o viață întreagă, fără nicio urmă de nebunie. Ei mi-au spus chiar că credeau că mama mea este o mare vrăjitoare căreia chipurile sunt eu sacrificată, după care au inventat că proștii credeau că eu eram vrăjitoarea, deși nu era absolut deloc logic. Eu am fost și un om foarte răbdător, gândurile mele erau o infuzie de frumusețe și iubire, iubire adevărată față de oameni, care mi-a dat aripi până la stele. Apoi porcii au intrat în altarul și biserica spiritului meu, au tâlhărit, au violat și au scuipat, transformând totul în gunoi. Oamenii cred că eu am fost nebună și m-au închis în spitalul de psihiatrie pentru simplul motiv că un profesor universitar m-a abuzat sexual, deși eu nu am avut nici cel mai mic păcat. Dar el a avut imunitate fiind profesor universitar, în timp ce eu am implorat în genunchi din 1984 să am dreptul să fac o facultate ca om liber între oameni și să am copil. Am explicat de ce consider că sunt un om de valoare și merit aceste lucruri. Dar lumea l-a crezut pe el, deși eu nu am mințit o viață întreagă, nici măcar o dată, iar psihiatrii m-au masacrat, spunând că ei fac acest lucru pentru a mă proteja de avansurile sexuale ale acelui monstru. Colegii și profesorii mi-au spus că eu nu am dreptul să fac facultatea sau să profesez, din același motiv, adică pentru că el a poftit la carnea mea... Eu nu am avut absolut nicio dorință sexuală o viață întreagă. Numai după vârsta de 35 de ani am început să percep telepatic gândurile celorlalți, care erau numai otravă, vugaritate și amenințări de moarte. Nu am auzit niciodată „voci”, au fost numai gânduri și unii chiar mi-au spus pe mintea mea că e un lucru normal, dar că eu nu știam acest lucru până la 35 de ani, datorită marii mele purități sexuale. Acum câțiva ani mi-au spus că „tu ești spiritul național al acestui popor” și de aceea te-au distrus, parțial pentru că acesta e obiceiul lor, precum în faimoasele legende „Meșterul Manole” sau „Miorița”, care erau adesea citate de tatăl meu sau de alții din jurul meu.. Ei spuneau că tocmai fiindcă am fost spiritul lor național m-au mâncat și m-au torturat încontinuu exact după vârsta de 13 ani, respectiv trezirea mea ca om în vârsta tinereții. Tata recita adesea în prezența mea "și să schimb a ta coroană într-o ramură de spini", dar și multe altele și alții la fel.
Un alt lucru foarte important este că am citit foarte mult, literatură, istorie, istoria artei, filozofie, fiind în contact cu valori culturale din trecut și mi-am cultivat frumos intelectul. Am citit și multă literatură românească și am fost culegătoare de folclor în anii adolescenței (am pierdut acele caiete). Trecând anii, am înțeles tot mai multe lucruri, inclusiv puterea muzicii asupra spiritului omenesc.

2) Modul în care am fost crescută și legătura dintre intelectul și trupul meu și dimensiunea ancestrală a acestui popor și altora. În primul rând, am avut o educație foarte bună, pas cu pas, poate mai mult decât vă puteți imagina. În al doilea rând, am fost crescută în case mari, cu grădini și curți mari, deși în totală sărăcie. Ceea ce era ciudat legat de aceste case este faptul că erau foarte rare printre celelalte case, fiind singurele izolate, separate complet de vecini, cu grădini în care nimeni din exterior nu mă putea vedea cum mă joc, ceea ce crea perfectă liniște în jurul meu și un sentiment de deplină libertate. Ambele case, cea de lângă București sau cea din centrul țării, erau astfel. În al treilea rând, în ambele locuri erau obiecete vechi cu mare forță și valoare. Aici, lângă București, aveam o tricicletă veche, jucării și cărți din perioada interbelică, cărți scoase din circuit de regimul comunist. De asemenea erau multe fotografii vechi, bijuterii vechi și obiecte antice și prețioase de porțelan, și multe alte obiecete vechi din care mai am o parte, multe au fost tâlhărite după moartea rudelor mele. Astfel eram în contact foarte strâns cu trecutul. Eram de mică foarte îndrăgostită de natură, având privilegiul să observ și să înțeleg frumos fenomenele naturale. Printre multe alte lucruri, undeva într-o magazie veche, cineva pictase un Mickey Mouse așa cum apăruse pe ecran prima oară la începutul secolului XX. Casa noastră de la țară era exact în centrul geografic la României, aproape de Cârța, zonă cu vechi tradiții. Această casă, de asemenea săracă, era foarte diferită de celelalte case din sat, fiindcă avea multe comori vechi, costume populare, fotografii și obiecte ceramice sau mobilier vechi și frumos. Pe lângă războiul de țesut din lemn erau multe obiecte vechi pentru procesarea lânii sau de altă folosință, ale căror nume parțial le cunoșteam, dar le-am uitat de-a lungul anilor de martiriu, la fel cum am uitat numele arborilor din pădure pe care bunicu mi-i arăta când mergeamcu carul după uscături. În ultimii ani fratele mamei mele a avut grijă să distrugă o parte din dovezi și comori, de pildă a luat pozele la care mă uitam, unele obiecte, a distrus mobilier vechi și deosebit... În sat, casa noastră era singura cu Isus răstignit la poartă, lucru care nu este obișnuit în acele locuri. Bunicul meu, când era încă în viață, avea obiceiul să arunce vechituri, lucruri deosebite care nu mai pot fi întâlnite nici în muzee azi. După aceea l-au izolat mulți ani până i-a venit timpul să moară. Bunicii mei erau țărani foarte harnici în ciuda sărăciei, astfel încît gospodăria era înfloritoare în copilăria mea. Eu am fost de mică acolo în contact cu cântece și tradiții vechi pe care le prețuiam foarte mult, eram o adevărată păstrătoare. În ultimii mei ani de viață (destul de mulți) nu am mai avut bani nici să ajung într-un parc în oraș, darmite acolo, în paradisul copilăriei mele. Am fost complet izolată, închisă în cameră și torturată și scuipată cu ură zilnic, în ciuda iertării pe care am oferit-o oamenilor. Nu am avut bani de hrană, darmite haine sau pantofi. Casa de lângă București au vândut-o și distrus-o.

3) Biserica și morții sau înmormântările. Este ceva asemănător cu obiectele vechi sau antice. Nu voi face referire al cultul morților de-a lungul istorie omenirii. Nu voi explica nimic despre disecțiile cadavrelor în Facultatea de Medicină. Este desigur ceva legat de aceste lucruri, asta este tot ce spun. Adaug că în ultimii ani rudele mele s-au stins din viață în zile semnificative, de Paști, de Crăciun sau de Anul Nou. A fost foarte dureros pentru mine. În anul 2007, vreme de vreo două luni, unii au intrat peste mintea mea spunând încontinuu că se închină, se înclină în fața evidenței, se cutremură și pleacă...Apoi am fost monstruos torturată sexual și unii spuneau că acei oameni care mă chinuiau erau armata țării. Atunci cine erau cei care se închinau? Dar eu eram calmă, eram înțeleaptă și eram un om bun, cum fusesem toată viața. A fost în zadar. Crezusem în bine o viață întreagă, asta e tot. Ei intrau peste mintea mea cu vorbe vulgare și mă afuriseau că eu eram curvă și rea iar alții intrau cu ideea contrară că am fost un copil chinuit de maică-sa toată viața fără vină, ca și cum voiau să toarne în mintea omaenilor minciună despre mine și în mai mică măsură adevăr. În ultimii ani m-au îngrășat prin torturi enorme și mi-au distrus intestinele și organele interne. Măruntaiele nașului meu au fost îngropate în grădina mea, fiindcă așa a spus cel care l-a îmbălsămat. Totuși, omul acela care m-a crescut cu credință în bine și dreptate, puțea înfiorător, fiindcă nu a putut fi îmbălsămat, după o suferință îndelungată.

Cu toate că tot ce am scris mai sus e adevărul, se pare că oamenii au creat legende referitor la caracteristicile mele spirituale, minciuni urâte, pline de venin și ură. Adevărul este frumos, dar trist. Au inventat chiar că prin moartea mea ei speră să creeze o zonă liberă de fenomene seismice în România. În ultimii 10 ani am fost complet închisă și înconjurată cu multă vulgaritate și lipsa banilor pentru nevoi bazale. Prin tortură mi-au șters din creier comorile de cultură acumulate prin muncă asiduă de-a lungul vieții. Dar amintirile din copilărie până azi nu le-au putut șterge. M-au masacrat, nu am fost niciodată nebună sau rea, nici măcar un strop. (Chiar acum ei spun că „aia e o adevărată doamnă pe lângă asta”. Nu știu la cine se referă, dar nu au dreptate, doar scuipă). Ce sa- ales de marea mea dragoste pentru omenire, de toate gândurile mele bune aruncate în vânt? Efectiv mi-au furat viața 44 de ani fiincă de când sunt tânără cu conștiință proprie, din 1984, nu m-au mai lăsat să exist deloc. Au încercat să mă facă să cred că Bucureștiul este o cloacă de draci, teorie care nu e validă, fiindcă lucruri rele se întâmplă și în alte părți din câte am putut vedea și eu. În ultimii ani am fost obligată de foame să cerșesc la colțul străzii de câteva ori, după tot ce mi-au făcut...

Acum vă întreb pe dvs: puteți nega existența Sfintei Treimi, dacă ați fost atenți la ce am scris mai sus? Chiar acum cineva mă scuipă:”Dă-o dracu!” Până când, Doamne?

Mi-au mai spus în trecut că m-au crucificat de multe ori, dar poporul acesta de idioți nu a vrut să înțeleagă. Eu nu cred acest lucru și nu știu ce înseamnă crucificare pentru ei. Ceea ce pot spune e că de câteva ori am suferit oribil, până când mâinile mi-erau reci și galbene și că am avut unele simptome ca și cum îmi pierdeam viața, după care îmi reveneam foarte greu, ieșeam pe stradă și în astfel de ocazii erau oameni puțini pe străzi, care mă evitau. De asemenea pot spune că mi-a fost tare rău când m-am întors de la biserică în noaptea de Înviere din 2006. Parcă muream dar mama era cu mine și tot primea mesaje de Paști pe telefonul mobil (cu mine nimeni nu a vorbit o viață întreagă, nici nu mi-a trimis mesaje, deși am fost un om perfect bun și normal și pentru mine era o sărbătoare să fiu împreună cu alții, să scriu sau să primesc o scrisoare. Am mai primit înainte de prima mea mea internare psihiatrică, le am și acum, după care toți m-au păsărit, nu știu de ce, eu nu m-am schimbat. În ultimii 10 ani verific zilnic cutia poștală și nu e nimic). La Paștele din 2006 unul dintre mesajele mamei m-a îngrozit fiindcă era din partea unui prieten evreu și scria „fie ca lumina peste mormântul lui Cristos să vă aducă pace”: Vă dați seama – lumina peste mormânt, când era Învierea și eu simțeam că mor...mama a spus „ce drăguț!”

Alții mi-au spus că adevărul despre mine nu se poate fiindcă ar crea un val prea mare de antisemitism. Și de aceea ei consideră că eu trebuie să mor pentru păcatele celorlalți. Nu am avut nicio legătură cu evreii, deși numai după 1984 tata qavea câțiva prieteni evrei. Înainte de 84 nașul meu avea și el prieteni evrei și vorbea frumos despre ei și chiar i-a vizitat după 89 în Germania. Se pare însă că până și azi funcționează ideea veche „e precis o conspirație evreiască dedesubt”. În ultimii ani unii mi-au repetat idei de genul „dar evreii sunt întotdeauna deasupra fiindcă sunt cei mai deștepți”: În mod direct, nu în mintea mea. Acum câțiva ani, poate vă amintiți, actorul Florin Piersic a încercat să recreeze anumite idei legate de evrei la televizor. Când eram copil erau multe bancuri legate de evrei pe care le știam și eu, circulau peste tot.

Și ultimul lucru pe care vreau să îl spun legat de evrei: în 1987 mama mi-a adus o enciclopedie franceză Quid unde am găsit întâmplător că evreii erau persecutați de creștini fiinndcă ei sacrificau proprii lor copii sau copii creștini adoptați, pentru a reitera suferințele lui Cristos. Mai am încă acea carte. În 2007 au intrat peste mintea mea niște creaturi oribile (nu știu dacă erau evrei) care mi se adresau în engleză cu „my child” și spuneau că ei sunt evrei și că o lume fără Dumnezeu nu e posibilă în ciuda eforturilor unora, dar că Dumnezeul nostru, Dumnezeul creștin nu va domni niciodată fiindcă de exemplu eu, deși nu am păcate, am avut diverse greșeli care au dus la lipsa de respect și prejudecățile altora legate de mine. Spuneau că eu am fost Mielul lui Dumnezeu și oamenii și-au pierdut treptat încrederea în mine și că întotdeauna se întâmplă așa. Dar eu spun adevărul: nu aveau dreptate legat de greșelile mele, eu nu am avut nici greșeli, dar au existat mistificări și înscenări în viața mea. Acel om mi-a mai spus că profesorul care m-a distrus afost corupt de ei, fiindcă i-au oferit o viață de putere și plăceri în schimbul distrugerii vieții mele. Ca șicum el era un fel de Golem pentru ei.

Și pentru a adăuga o coda: chiar acum ei spun :”Cum? Guvernul minte, biserica minte, etc.?” Nu am avut nicio legătură cu guvernul sau biserica. Dar ei mi-au spus că am fost doar folosită de toți pentru ca ei să aibă „putere” asupra nebunilor și proștilor. Gândiți-vă puțin: pare logic, fiindcă puterea nu se poate da nimănui, se poate doar lua. Prin furturi și crime și minciună oamenii răi (sau puternici dacă vreți) au avut dominație de-a lungul veacurilor, lovind în cei fără apărare. Așa a fost de la organizarea primitivă a omenirii, așa este și în lumea animalelor, dar mai puțin crud ca la oameni. Iar preoții mereu au sacrificat și ei oameni și fecioare nevinovate. Și toate cărțile bune și inteligente spun același lucru. Eu nu știu ce este în mintea lor, dar probabil că sunt niște minciuni, fiindcă...privesc în jurul meu: gol și singurătate o viață întreagă deși nu am greșit nimic, martiriu, lucruri bune în zadar, teancuri de cărți și muzică clasică în zadar, durere în abdomen, etc. Și privesc în oglindă și văd riduri de tristețe adâncite în jurul gurii, exact cum scrie în cărți. Și privesc pe blogul meu de poezii și văd că nimeni nu le-a apreciat și aproape că nu sunt comentarii în afară de cele de la o prietenă (prin corespondență) din Iași care a devenit autoare de haiku și ea și a fost în vizită în Israel (apropos de evrei). Și privesc în ochii mamei mele și văd acea privire de mamă așa zis dominantă și hiperprotectivă în aparență, așa cum în teoriile vechi era scris despre mame de schizofreni (ea se preface, restul sunt invenții psihiatrice). Și privesc cerul deasupra Bucureștiului și văd că stelele au putere slabă și sunt rare și pescărușii (care au apărut numai după 89) sunt tot mai vorace. Și televizorul vecinei de dedesubt latră de dimineața până noaptea târziu. Și pe stradă oamenii plimbă zeci de cărucioare cu copii (cam ciudat pentru plimbările mele scurte) și în ochii lor e răul, răul real...

Și îmi amintesc cum ascultam muzică românească populară și chiar atunci m-au violat monstruos de la distanță (ceea ce ei numesc fu.... dar eu nu știam) și chiar atunci cineva a intrat pe mintea mea spunând „țară de că..at. Þară de fu..cioși”. Apoi mi-au spus că și restul lumii m-a f.. și că credeau, culmea, răul despre mine (?), dar când țara asta m-a f..., totul s-a terminat pentru mine. Nu au dreptate, fiindcă pentru mine totul se terminase încă din 1984, de când închisoarea era deplină. Și niciodată nu am pierdut ceva, cum spun ei, fiindcă niciodată nu am avut ceva și am fost doar torturată în carceră viața toată. Deci mi s-a furat cu sila tot. Ei mai spun că în lupta dintre diavol și înger întotdeauna învinge diavolul și de aceea eu nu am avugt nicio șansă. Îmi amintesc din nou jocurile din copilărie, când jucam v-ați ascunselea cu alții și se număra „din Oceanul Pacific a ieșit un pește mic”. Totul era pacific atunci, rar ieșea vreun rechin, cel puțin în viața mea. Și apoi strigau „și urma scapă turma”, ceea ce îmi amintește cu durere că toți se acoperă unii pe alții prin minciună și mereu intră peste mintea mea cu ideea că vor să „mușamalizeze totul”. Copiii din ziua de azi în fața blocului meu urlă vulgarități grețoase și îmi amintesc că pe vremea mea nu era așa, cel puțin nu în fața mea..eu până la 18 ani nici nu cunoșteam defel cuvintele atât de des folosite pe străzi azi, e adevărat, așa m-au crescut.

Și îmi amintesc totul de când eram copil...Niciodată nu mi-am putut imagina că oamenii cred răul despre mine. Îmi amintesc cum colegii mei de liceu erau păcătoși și răi și aveau „întruniri” în care își băteau joc de profesori sau de copiii cuminți cum eram eu. Nu am putut fi ca ei. În facultate m-au respins din același motiv. Familia m-a respins fiindcă m-am opus tratamentului inuman pe care îl aplicau rudelor bătrâne și bolnave fiindcă voiau să scape mai repede de ei și ziceau că eu sunt nebună. Un coleg de liceu mi-a spus că eu și colega mea de bancă vom fi sacrificate psihiatric fiindcă așa s-a hotărât de cînd ne-am născut de către oamenii puternici în societate. Și așa a fost, ne-au închis pe amândouă. După ani, când așteptam în stația de troleibuz în 2007, o femeie din mulțime a început să strige arătându-mă cu degetul „uitați-vă la ea! Uitați-vă cum arată”. Eram suplă pe vremea aceea. Dar nu am înțeles ce avea cu mine. Altcineva a spus „aia s-a dezbrăcat pe stradă”. Niciodată nu crezusem că oamenii pot inventa minciuni pentru a îi distruge pe cei buni și lipsiți de apărare. Eu cred că la fel de vinovați sunt cei care cred în rău. Alții mi-au urlat pe stradă în ultimul timp „grăsime afumată!”. Alții se bagă mereu peste mine cu idei absurde că „a avut greșelile ei în tinerețe, de ce nu înțeleg ei că s-a schimbat?” Nu am avut nicio greșeală și m-au masacrat monstruos 31 de ani. Alții spun că trebuiau să spună că i-au iertat păcatele. Dar nu am avut niciun păcat. Atunci de ce? Nu îmi vine să cred că ei credeau că eu aș fi păcătoasă. Alții îmi strigau tare pe stradă, când treceam pe lângă ei: "du-te la muncă jigodie". Cum niciodată nu am fost jigodie și chiar la muncă mă duceam, nici nu m-am gândit că se gîndeau la mine, dar vorbele lor îmi rămâneau în memorie și se înmulțeau. Dacă întâmplător eram într-un taxi (când a trebuit să merg odată la gară) îmi puneau vreun nenorocit de radio fm (fabrici de spălat creiere) la care se vorbea despre cățele Molda, moldoveni mioritici și mai ales cățelirea cățelei scăpate din lesă, cu mult umor grotesc și răutăcios. Eu a trebuit să renunț și la radio și la televizor din lipsă de bani. Priviți pe stradă: e plin de bani, de mașini un adupă alta, râuri de benzină, haine și telefoane scumpe și multe bancnote și cărți de credit, chiar și în supermarket...Iar eu cerșesc și sunt săracă din copilărie. Iar femeile mai sărace care merg la biserică nu mă salută (unele vecine) fiindcă deși nu au bani mulți s-au înrăit și nu îi înțeleg pe cei care nu au deloc, pe oamenii cu suflet bun și curat cum am fost eu...Alte credicncioase cu cruce la gât citesc ziare de scandal și bârfe sexuale...Pe vremuri era moda icoanelor și rozariilor atârnate de parbrizul mașinii. Într-o zi am dat peste o slujbă la biserică pentru șoferi și mașinile lor nou-nouțe...Atunci cum au putut inventa că eu am fost rea sau păcătoasă?!

Acum ei spun ceva asemănător cu sloganul „fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor”. Cineva spune că fiindcă am fost așa virtuoasă și bună, sunt exact genul de femeie pe care îl detestă. Știți ce faceți? Torturând și omorând oamenii curați și nevinovați cum am fost eu lăsați cicatrici pe fața pământului, scuipați obrazul lui Dumnezeu, un Dumnezeu înțeles într-o formă mai ideală, hegeliană dacă vreți. În plus ei spun că eu știam prea mult pentru vârsta și condiția mea socială modestă. Nu au dreptate, abia după 30 de ani am început să înțeleg lumea în care trăiesc (mai ales după ce am citit cărți de istoria artei, nu râdeți) și abia după 34 de ani lucrurile au început să fie mai clare. Dar am fost o persoană inteligentă și repet, cred că meritam viața și drepturi depline, nu moartea. Nu am avut nici măcar un strop de nebunie. Înainte de 30 de ani era dulcea pasăre a tinereții sau splendoare în iarbă, dacă vă amintiți acele filme.

Această povestire adevărată despre viața mea nu este o poveste polițistă sau un roman misterios ca „Numele trandafirului”. E adevărat că unii pot trage concluzia că evreii m-au sacrificat acelui profesor, dar nu e concluzia logică. Eu am prezentat faptele absolut clar, fără nicio exagerare sau eroare de interpretare. Mai adaug un fapt: înainte să mă închidă în 1992 în spitalul de psihiatrie, nașul meu s-a dus în vizită la acel profesor care mă abuzase, să stea de vorbă cu el (așa mi-a spus). Mi-a spus că nu înțelege cum m-am putut îndrăgosti (eu de fapt nu am avut nicio greșeală) de un om atât de slab și nu mai știu cum. Nu știu ce au discutat. Apoi m-au închis în spitalul de psihiatrie. Am aflat abia în 2006 că acel bărbat căruia a trebuit să îi sacrific întrega viață și care îmi făcuse multe promisiuni, era căsătorit, de fapt recăsătorit. Deci m-a omorât pentru alta, așa ca la carte...

Mai adaug că o parte din lanțurile închisorii mele au fost legate de însemne și simboluri culturale numeroase, ceea ce iarăși se leagă de aspecte spirituale. De pildă poetul Coșbuc. Când eram copil, mă puneau să repet mereu poemul Teotolinda al lui Coșbuc, care nici nu era cunoscut pe vremea aceea și bunica îmi sugera că soarta mea va fi la fel de tragică, la fel cum îmi spunea că eu semăn cu Maria Stuart și voi suferi la fel ca ea. Eu nu credeam deloc. Apoi am dat examen la intrarea în liceu din Coșbuc, m-au mutat cu părinții într-un bloc vecin cu liceul Coșbuc, bărbatul care m-a distrus spunea că e din satul Coșbuc și mă va duce și pe mine acolo, etc. Totul, curat adevărat, dar desigur nu m-a dus. M-a dus tata în vara lui 89 fiindcă lucra ca inginer acolo. M-a dus cu forța acolo și m-a bătut chiar la Sîngeorz Băi. Avea oricum obiceiul să mă bată violent și des după ce am ajuns la vârsta adultă. Înainte mă bătea mama, tot fără niciun motiv. Tata chiar a plantat meri aduși de el de la Bistrița în grădina pe care am pierdut-o și unde speram eu să refac totul frumos la vârsta maturității. Este adevărat că tata mi-a cerut acordul când a vândut casa înainte să moară, și eu am acceptat, fiindcă oricum aveam multe probleme. Înainte să moară, tata știa că va muri, mi-a cerut iertare și cu două zile înainte să moară m-a sunat să îmi spună că trebuie să îmi caut casă să mă mut de unde stăteam cu chirie. Eu nu am înțeles ce vrea, nu credeam că va muri. Apoi toată moștenirea mea s-a prăpădit în urma căderii pieței imobiliare și rapacității unor oameni răi. Am rămas complet fără bani. Nu mă pot muta cu mama, mai bine mor. Cu o zi înainte să moară, tata a spart bufonul de la curte, unul din prețioasele obiecte antice de porțelan. Eu nu am vrut să îl repar, a ajuns la tobogan. Împotriva voinței mele (moștenitoare legală directă) și în ciuda împotrivirii preotului parohiei (fiindcă nu era legal) mama a făcut un contract cu un avocat că îi dă locul meu de veci, unde voiam să fiu îngropată în viitor, și că rămâne să mă îngroape tot peste nașu și tata, deși locul meu nu e acolo. Am iubit nu doar adevărul și dreptatea, dar și viața.

După 2007 am fost masacrată monstruos zi de zi și noapte de noapte. Nu știu cărui diavol s-au închinat toți atunci și de ce nu vrea nimeni să creadă în Dumnezeu și în ce e bun și drept. Am așteptat 44 de ani. Am suferit 31. Mi se răspunde mereu că oamenii de rând sunt nebuni și proști și că nu îi interesează decât sexul și banii.

Cât despre problemele mele de sănătate din ultimii ani (în 2007 eram fericire absolută, suplețe, iertare față de oameni, nefumătoare și sănătate bună) cred că vă puteți imagina că sunt grave, că medicii nu mă tratează și că nu sunt ipohondră: picioare umflate, uneori rău de tot, calde și roșii, înțepături la inimă cu dureri de ore în șir, scaune cu sânge sau creionate, obezitate androidă, grețuri, dureri de cap, paloare, scurgeri albastre la încheieturi și dureri puternice în vene sau ganglioni inghinal, transpirație albastră de parcă m-au otrăvit, prurit generalizat, urina concentrată și insuficientă, dureri în abdomen, sete sau foame înfiorătoare, crampe musculare groaznice, arsuri în stomac, colici plus scaun moale sau neformat, etc. Izolarea totală și înfometarea omoară și cel mai bun om din lume. Alcool nu am consumat niciodată, nici droguri, în afară de cele psihiatrice date cu sila. Am pierdut gamba stângă în urma tentativei de sinucidere din 31 decembrie 1998 când a fost un suicid altruist fiindcă mi-era teamă că voi înnebuni și voi deveni un robot care distruge oamenii buni, așa cum mi-au făcut ceilalți mie. Mă durea capul monstruos și tata a refuzat să mă ducă la spital, spunând că numai Bălăceanca e pentru așa ceva. Am trecut printr-o experiență dureroasă, când mi-am privit corpul pe masa de operație, așa cum se relatează în cărți despre revenirea din moarte clinică și cum eu nu credeam desigur că există. Poate a fost un vis. Dar chiar cu un picior lipsă puteam munci orice și puteam face curățenie deplină în casă. În ultimii ani m-au fu... atât de rău încât acum fac mult pipi pe mine dacă strănut sau tușesc. Din câte țin minte nu era după ce am sărit pe fereastră. E neplăcut, miros urât, asta e, nu am bani de operație.

(Un mic post scriptum, care merge în acest context, tot fapte adevărate. Culmea ironiei sorții e că eu locuiesc chiar la intersecția unde am primit una din loviturile grele din viața mea. În iulie 1989, după ce părinții m-au bătut o noapte întreagă, fiindcă nu m-am dus la examenul de admitere la facultate, din cauza acelui profesor, tata m-a dus la bunica, la casa de lângă București. La această intersecție tata a parcat mașina spunând că se duce să își cumpere țigări. Atunci am fost martora unui duel de priviri între el și acel profesor, care în mod miraculos apăruse pe stradă în fața tatei și îl privea urât de tot. Tata însă nu părea să îl cunoască. Acel profesor a mai apărut în calea mea întîmplător pe stradă, exact după ce m-a întrebat la meditații unde locuiesc. Știu, nu credeți, spuneți că sunt nebună fiindcă el e superior și eu un om din clasa de jos, dar e adevărul. Colega mea de bancă, cea care a ajuns ulterior schizofrenă și ea, mi-a spus odată că l-a văzut și ea pe el la aceeași intersecție -făcusem meditații împreună - deși eu nu îi povestisem deloc ei faptul că el apărea în calea mea, lucru care m-a rănit și mai mult.
Un alt aspect interesant și poate incredibil pentru dvs. este că am descoperit odată ceva foarte ciudat. Privind din întâmplare decorațiunile interioare la modă (pentru ferestre, parchet, pereți sau mobilă mai nouă, pentru diverși parveniți) am observat șocată că unele erau exact cum visasem eu în tinerețe prin anii 1989-1990, fără să le fi văzut altundeva sau în vreun catalog de oferte promoționale. Sigur, veți spune, este nebună fiindcă nebunii au ideea fixă că li se fură ideile sau gândurile. Dar dacă ați crede? Dacă ați privi în afara cutiei negre a scamatorului? Lucrul acesta mi s-a mai întâmplat și legat de altceva, dar nu mai țin minte ce. Culmea ironiei sorții din nou: să-ți vezi visele împlinite dar numai pentru brutele și stăpânii care te distrug în închisoare, în timp ce tu nu ai bani nici de hrană, darmite de mobilă sau de tratamente în clinici private...). Primesc în permanență acuzații nefondate, că eu mă cred buricul pământului - nu a fost niciodată adevărat, gândiți-vă cum am crescut! Sau că mi-am băgat nasul unde nu îmi fierbea oala. Nici asta nu e adevărat, absolut deloc. Chiar am fost tipul omului educat să nu aibă curiozitate defel și tot ce am înțeles despre viață s-a petrecut de la sine, în mod firesc. S-a băgat un porc peste mine care mă crede așa idioată încât spune că mie nu îmi trebuie clinici private, ci spital de psihiatrie, deși nu am avut nici cea mai mică minciună sau greșeală din copilărie. Ei toți spun că trebuie să păcălească proștii că eu sunt nebună, deci să mă forțeze la sinucidere și fără copil, și fără drepturi toată viața, ca să controleze ei proștii. După tot ce au făcut...Ieri, 20 mai 2015, m-au măcelărit încontinuu, cu dureri oribile în tot corpul, mai ales în abdomen și mi-au spus că mă vor omorî și că nu vor recunoaște niciodată adevărul.