Am fost și eu cândva în Agonia. Mi-am însoțit maestrul în căutarea de rune. Se înverșuna diafan să găsească ființele care mișcau cuvintele în eter transformându-le în păsări de hârtie. Florile de mandarini ne luminau calea sideral deasupra orașului cu porțile deschise.

Îmi amintesc că am trecut de primul ghișeu. De încordare și de atenție mi-am ținut respirația. Maestrul tăcut a scos un fluier străveziu ca și marea mistuind în acorduri metafizice subtilitatea celui mai de temut lucru – gândurile înrămate în toxina zilnică. Nu am îndrăznit să pun nici o întrebare. Straiele vechi au fost aruncate cu iuțimea focului frust, dezlegând astfel pactul de sânge. Am înțeles că a fost acceptat, i se îngăduia să continue. Ca simbol, surâsul și lumina ochilor au fost pecetluite ca produse fără pretenții.

Înaintam pe cale tăcuți fără să știm că au început să ne crească aripi. Sus muntele, jos apa, la răscruce cumpăna tinereții. Îmi fremătau nările, mă furnicau degetele mâinilor, mă simțeam captivat încă de la începutul subtilului joc, abuzat de profundul înțeles al ațelor care îmi coordonau mișcările. La orizont s-au adunat norii. Maestrul se ruga asudând cu lacrimi de sânge. Nourii deși nu aduc ploaie ci scame de gânduri „livrate” pe ascuns altele decât cele care au fost arse din temelie. Mult mai îndrăznețe, mult mai puternice, mult mai profunde. Mintea mea se scurgea leșinată privind de la distanță mica lume răcoroasă de obscuritate și lumină. Se uita în adânc scufundându-se din ce în ce în frunzele putrede ale propriei condamnări la gândire.

La răscruce maestrul a schimbat un salut în tăcere cu vântul ascultând cum susură ca o melodie a eternității apa din fântâna tinereții. Resemnat și-a întors privirea spre mine zicând: „E timpul!” Trupul diafan i-a fost cuprins de-un vârtej de lumină. Mulțime de ființe care mișcau cuvintele în eter l-au cuprins sorbindu-l ca și cum ar fi sorbit o ceașcă de ceai în grădină. Pe pământ mulțime de păsări zăceau cu aripa frântă. Le-am adunat tremurând ascunzându-le între coastele inimii ce au devenit fără să vreau ...de hârtie. Peste câmp, pe o creastă a unui vârtej de lumină, ființele vii dănțuiau în jurul mirelui prinzându-i în cunună flori de mandarini. Lângă el o făptură divină. Se numea Poezie.

Am fost și eu cândva în Agonia. Mi-am însoțit tăcut maestrul în căutare de rune. Din când în când el se prăbușea diafan ca un semn, cu un sunet de pasăre rară. De hârtie.