Ne-am răsucit unul pe altu'-o-ntreagă primăvară
sub aer violet;
Rupeam ochiul și îl puneam în palmă,
îl înălțam să vadă: era iarnă-afară.
Dar nu credeam.
Tu încă crezi?

Ce transparent intens ne strângea în buchet,
pielea cusută mă-nghițea,
și patru zile-am respirat prin gura ta.
Ți-am zis apoi să fim o ceață,
dar nici atunci nu m-am crezut complet.
Tu mă mai crezi?

[De câte forme am
nevoie să-mi fiu viață?
Se scutură dement tot maxilarul; mă vezi?
Mă fragmentezi
în picături cu ochiul fragmentat?
Mă vei lasă să îmi plutesc așa cum m-am schițat?
Te-am modelat din lutul meu.
Cum m-am vrut eu
pe mine însămi, tu
mi te-ai putea stoarce măcar o dată?
Ca să fiu iarăși, pentru-o prima oară,

tu-ul meu din
eu-ul meu din
tu? ]

N-am scris ce mi-am imaginat,
aveam o anumită ploaie-n gând
și-un soare de plouat;
și-o piatră-năbușită în extaz înconjurată
de mai multă iarbă,
și-o sticlă de apă, pe care nu pot s-o înghit,
prea mult acid și-un cimitir de noi pe-o bancă.
Și un ceva inexistent de mare,
cine să mă mai creadă?

Tu mă mai crezi,
eu m-am crezut vreodată?
M-am grăbit.