Capul lui ca o scorbură, deșert,
o doză goală de Cola
ceva în care veverițele își ascund ghindele
sau ce mănâncă ele
acum câțiva ani era un tip d-ăla îmbrăcat
ca dintr-o altă eră, vopsit argintiu
știi, ăia care stau la colțuri nemișcați
anonime sculpturi ale spiritului

de starea aia cea mai stare îi e dor
în care oamenii îl priveau ca pe-un neom
ca artă scursă pe asfalt
fără alte derme
se catapulta în Istigkeit
cinci ore pe zi fixa inamicul în ochi
în liniște
fixa pereții
în liniște

pe balcon se transforma într-un om bătrân
bea suc de soc și cioplea pești întorși pe dos
și intestine
numai lemnul mai mirosea a viață
în ochii veșnici adânci nemuritori
și bătrâni ca omul de pe balcon
străluceau rămășițe de copii morți
descălțați
iar fumul de țigară se ondula în mici cortine
de parcă avea bucăți de-ascuns
bucăți de sine
încă două guri de suc
zicea
încă două doar
și pot să plec
încă una...

pân-am venit eu
cu părul cald ca pâinea
am adunat toate cuvintele imaginabile de dragoste
le-am bușit într-unul interminabil
că să înțeleagă și el frumosul a trebuit să-l traduc
în germană
și a curs din mine cea mai lungă simțire
spiralată, eternă
ca piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

M-a întrebat când mai poate el să-mi împrumute
gura
dacă tot căscăduiesc cuvântul în infinituri
eu nu puteam să mă opresc
atunci el a spart niște pauze în dragoste
ca un puști gras geamul de la parter
și libertatea s-a transformat într-o floare
la ureche.

E avortul artei
iar eu te iubesc
pentru că sunt arta de sine stătătoare
inimă lichidă în pumnul meu de robot