Trebuia să se nască, să ne vestească, să moară așa de subtil cum numai necuvîntul o poate spune. Omida aceea a curs din palma lui Eminescu în palma lui Nichita. De ce nu a lui Stănescu palmă? Pentru că Stănescu e verb. De fapt omida a stănesc din palma lui Eminescu în palma lui Nichita. Și ambii-soldați ai limbii române.

Pentru omul fără de timp, pentru Nichita Stănescu, ancorarea în poezie a fost un fel de ascundere după nor. Și clipa eternă în care și-a acoperit numele nu are sfîrșit. Dacă dai norul la o parte, dacă tragi cu coada ochiului dincolo, Nichita stă înmărmurit la masa de scris. Nu e o statuie, e însuși poetul.

Transfigurînd cuvintele, adică descoperind necuvintele, Nichita a construit catedrale impozante, nepoleite cu neaur, a nepus nepiatră peste nepiatră și a pătruns nemurirea. Și asta în zodia muririi și a destinului tragic.