Sunt femeia care a umblat cât îi hăul și zarea stând pe loc vreo jumătate de secol
Sunt femeia care a așteptat să trăiască iubind oamenii cu tot sufletul
Mărturisesc
Nu sunt ca oricare
În fața crucii martirilor și altarelor nu mă aplec cu umilința păcătoșilor
Fiindcă în afară de un singur gând de invidie pentru părul altei fetițe când aveam nouă ani
Nu am alt păcat după biblie catehisme sau îndreptare
Și niciodată dorința de bărbat nu mi-a întinat așternutul
Nu mă tem să spun răspicat adevărul
Că n-am întinat cu gândul fapta sau cuvântul viața nimănui
În afară de faptul că am fumat în singurătate țigări din cauza unor mari necazuri
Deci numai cu atât mi-am dăunat mie însămi
Că nu am hulit bârfit sau judecat nedrept
Că nu am putut minți niciodată
Nu mă închin ipocriților și modei care cer să te prefaci mai prost decât ești
Nu mă închin creștinilor sălbatici care îți cer să-ți inventezi păcate
Chiar dinainte de-a te naște
Și spun răspicat că nu am uitat nimic
Și nimic din ce știu nu se datorează curiozității sau spuselor altora
Și spun răspicat că nu sunt nebună
Nici măcar de orgoliul că nu am greșit
Căci la ce bun o viață limpede ca apa cea mai limpede
Dacă nu voi fi nici măcar poveste pe buze de copil?

(Azi, sâmbăta Învierii lui Lazăr, 2015)