Am întâlnit astăzi unul din oamenii cei mai virili pe care i-am cunoscut.
Persoana are 80 de ani.
Anul trecut și-a pierdut soția.
60 de ani de conviețuire au sucombat destinului uman.
Întrucât nu au avut copii, o dată cu decesul soției o mare parte din motivația persistenței acestui om pe Pământ a pălit.
Cumva moartea nu mai pare pentru el o non-opțiune.
Este un om bolnav. Nu pot formula un prognostic pentru că, în ciuda aspectului, nu sunt și nu am fost vreodată un demiurg.
Unde văd însă virilitatea, demnitatea și tăria acestui om este faptul simplu că, deși nu simte că mai are de ce trăi, deși nu mai este atras de viață și deși a îngropat recent ultima lui legătură cu bucuria de a trăi, continuă să lupte, să plătească doctori și să colaboreze deși, vădit, nu îi mai pasă.
Cumva el pare a face parte dintr-o generație, probabil finită, in care termini ce ai inceput si faci ce trebuie, oricât de mult ai vrea să renunți.
Nu am stiut să imi exprim imensul respect pe care l-am resimțit față de om. Nu am găsit cuvinte potrivite ca să îi demonstrez ca viața e frumoasă și de fapt, în cele câteva minute petrecute impreună nu am simtit deloc că destinul uman este luminos.
Dar ceea ce regret cu adevărat este faptul că nu am putut să îi spun că, ascuns în destinul lui se află atât de mult din destinul nostru, al celorlalți. Și că în boala, singurătatea și bătrânețea lui ne regăsim cu toții, inclusiv cei ca mine, lipsiți poate de bărbăția lui stoică de a o înfrunta.