1.Comentariile puternic vascularizate de gândirea reflexivă, vorbesc când spiritul, când sufletul, când rațiunea, și toate împreună, formează ființa personală sublimată.

2.Erosul, ca desfășurare a eroticului, ce crește din sevele pasiunii împlinită în extaz, ale senzualității generând voluptăți urcând asimptotic înspre fulgurarea beatitudinii, explică logic imanența ilogică a iubirii.

3.O lume golită de sens am putea să o umplem cu poezii, astfel oamenii ar vorbi în simboluri și metafore.

4.Viața să fie un prieten, nu un adversar, să-i ridicăm altare și să credem în ea, pentru ca, în final, încrederea să ne fie răsplătită.

5.Nimicurile strecurate în spațiile încinse ale sentimentelor, sunt pulverizate de forța iubirii, ce-și caută în celălalt nirvana, raiul sau elizeul.

6.Ne reconstituim din activitatea gândurilor, iar în funcție de calitatea lor ne modelăm într-o ființă superioară, sau, din contra, dacă ceea ce gândim e mediocru, fals sau eronat, degenerăm într-o ființă inferioară.

7.Când vorbim cu sufletul și simțim cu inima, realul rezonează sublim la sensibilitățile proprii.

8.În centrul vieții ar trebui să se afle un sine pulsând a veracitate, genuin și conștiență, și nu un eu straniu, influențabil de stările interioare și de manifestările lumii.

9.Poezia întunecată de clișee, posedă o lumină fermentată, insinuată în zbaterea cuvintelor, suspendate între suprarealism desuet și expresivitate fadă.

10.Direcția vieții, atunci când nu urmează spiritul, se îndreaptă spre o lume dizgrațioasă, cu fericirea dislocată, căci în adânciturile hexagonale stă pitulat, temător, strigătul.