poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1695 .



Viteza de eliberare
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul_Gabriel_Sandu ]

2015-03-11  |     | 



Să nu faci nimic zile și zile întregi e din ce în ce mai ușor. Somnul e cel mai bun somnifer, scrie Proust. Timpul încetează să existe, sau pur și simplu nu mai contează. E un ocean de nepăsare între mine și ziua de mâine. În mod straniu e mereu mâine, dar e mâine mereu prea devreme. Un mâine care nu-i trebuie nimănui. Un viitor inutil, obosit, din care timpul s-a scurs deja, ridat de neputință, schimonosit de nepăsare. Poate că o să sune telefonul. N-o să pot răspunde. E așa de obositor să răspunzi și să joci intreaga șaradă a celui care tocmai pleca și n-are timp să stea de vorbă. Pentru că nu poți vorbi. Cu nimeni. Ai nevoie de ceilalți, cumva, dar în același timp nu poți îndura prezența lor în niciun fel. Ai nevoie de un celălalt înțelegător, care să te ierte imediat, pentru tot, care să glumească cu tine și să vadă în tine mai mult poți vedea tu însuți, ai nevoie de cineva care să se încăpățâneze, cu blândețe, să te tragă în sus, să te scoată din acea cameră întunecată, să te developeze cu entuziasm și cu grijă și fără să-ți dea vreun moment impresia că îți face un serviciu. Ai nevoie de cineva care să te iubească din senin și fără motiv. Care să te iubească și atât. Și mai mult decât atât. Doar că el nu există. Există numai telefonul care sună la răstimpuri și la care nu poți răspunde, căci din receptor nu ajung, până la tine, decât pretențiile celorlați deghizate în grijă, în cel mai bun caz, și dezamăgirile lor față de tine. Există draperia grea cu care te ascunzi de privirile celorlalți, fără să te poți ascunde de râsetele lor, de zgomotele fericirii lor. Poate să treacă o săptămână sau o lună, timpul are o textură foarte stranie, până când reușești să te ridici din pat, într-o dimineață, convins că astăzi n-a sosit prea devreme. Convins că astăzi o să învingi, cumva, forța gravitațională care te schimonosește. Gregor Samsa măcar se zbătea, flluturându-și picioarele de artropodă prin aer, cu frenezie. Pentru Samsa există, cumva, salvare. Te îmbraci și mergi să-ți cumperi ceva de mâncare. După câteva amânări și după tot atâtea lupte cu tine însuți pe care nu numai că ai curajul nebănuit de a le purta, ci și surpriza de a le câștiga, te așezi la masă și începi să lucrezi. Poate scrii câteva pagini la persoana a doua. În care te înfrunți pe tine însăți, însă disimulezi înfruntarea, de teama, sau din lașitate, în impersonalul persoanei a doua. Nu poți scrie la persoana întâi, pentru că te-ai prăbuși sub povara unor adevăruri prea dureroase pentru a le înfrunta de unul singur. Nu poți însă scrie nici la persoana a treia, pentru că atunci scrisul n-ar mai fi altceva decât o prefăcătorie. N-ar mai avea cum să te ajute, nu ți-ar mai fi de niciun folos. Dacă îți mai pui o mască, peste toate măștile pe care le porți, te poți duce imediat dracului. Încet, te împaci cu tine însuți, sau reușești cumva să accepți totul, să te ierți, măcar în parte, să gășești o scuză bună, cu efect paleativ. Știi că sînt toate numai vorbe goale, că totul e o înscenare mai mult sau mai puțin sofisticată, dar iarăși nu te poți privi în ochi. Trebuie să pui distanță, cât mai multă distanță între tine și tine însuți, dar fără să te pierzi cu totul. Să fugi cât mai departe, să te ascunzi, să te deghizezi. Poate că e mai bine să scrii la persoana a treia. Măcar pentru o vreme. Până când? Trebuie să te pregătești îndelung pentru a te înfrunta, pentru a te privi cu ochiul celuilalt. Zile, săptămâni întregi, ai zăcut. Timpul s-a scurs, toate acele zile de mâine n-au fost iluzorii, ar fi putut să fie de-adevăratelea. Fiecare dintre ele a avut un cer și un soare, și fiecare a fost o zi de primăvară. Și în fiecare dintre ele n-ai făcut nimic. Gândul ăsta este insuportabil. Ai pierdut zile și săptămâni în șir. Zile și săptămâni care n-or să vină niciodată înapoi. Zile și săptămâni și luni care au trecut pentru totdeauna, fără vreun rost, fără să însemne ceva. Cum să nu te apese povara acelei morți? Primul lucru pe care l-ai face, atunci când reușești să te ridici din pat și să te așezi la masa de lucru ar fi să recuperezi, cumva, oricum, acele zile. Să răscumperi timpul pierdut, care te sufocă, care nu îți îngăduie să trăiești ziua asta, în care în sfârșit te-ai întors la viață, să vrei toate acele zile de ieri care n-au fost niciodată astăzi; care nu s-au întâmplat niciodată. Vrei, cu o forță cumplită, toate acele zile de ieri, le vrei cu aceeași frenezie cu care Samsa își mișca picioarele de coleopteră prin aer, le vrei și nu știi cum și cui să le ceri. Nimic nu te consumă mai mult decât această încăpățânare aburdă. Te consumă și, până la urmă, te strivește. La sfârșit, nu-ți rămâne decât să-ți recunoști suprema neputință. Orice ai face, ceea ce e pierdut va rămâne pierdut pentru totdeauna, cercul nu se va întoarce niciodată înapoi. Și neputința asta te sufocă. Oricât de absurdă ar fi pretenția ta, ea îți apare ca singurul, cel mai legitim lucru. Altfel cum să ajungi înapoi la tine însuți? Cum să te regășești, când trebuie să accepți că ceva s-a pierdut iremediabil pe drum? Că nu mai poți începe cu începutul. Că nu vei putea niciodată? Că trebuie să te mulțumești cu câteva fragmente, cu câteva cioturi, și că trebuie să le îmbini cât mai bine, cât mai convingător, să faci din ele un fel de viitor care să merite. Treptat, pe măsură ce se face seară, îți dai seama că nu poți. Că nu mai e nimic de făcut. Astăzi nu te poate ierta pentru ieri și nu îl poate răscumpăra. Nu există nicio soluție. Îți dai seama, până la urmă, că n-ai făcut nimic toată ziua. Iarăși. Că ai avut curajul nebun de a porni la război, dar că ai ai fost înfrânt înainte să înveți să lupți. Și înainte să afli cu cine trebuie, de fapt, să te lupți? Ai fost înfrânt și acum ești mai obosit ca oricând. Și niciun somn, nimic nu te poate vindeca. Te întorci în pat și îți întinzi mâinile pe lângă corp. Þii ochii deschiși și tavanul se apropie și se depărtează de tine. Þii mâinile pe lângă corp, pentru că dacă ți le-ai așeza pe piept, ar fi semnul învingerii absolute. Ar fi moarte. Moartea dinainte de moarte, însă mult mai cruntă decât ea, căci e o moarte în care îți păstrăzi conștiința. Știi că ești mort și că nu se mai poate face nimic pentru tine și că de multe ori mâine va trebui să vină și să treacă până când te vei putea ridica din nou împotriva a tot și a toate, până când te vei putea răzvrăti din nou, cu acel curaj nebunesc care te-a făcut să te ridici din pat, să mânănci și să te așezi la birou și să scrii. Poate că nu se va mai întâmpla niciodată. Nu există nicio garanție că va mai fi vreodată mâine de-adevăratelea, și nici nu ești sigur că a fost vreodată. Orele încep să treacă. N-are nicio importanță că e zi sau noapte, uneori, cu draperiile trase, e tot mai greu să faci diferența. Ore egale, monotone. Nu trec prea încet, nu trec nici repede. O singură oră care se repetă la nesfârșit, până se golește de orice sens. O singură zi care se repetă la nesfârșit până se golește de orice sens. O bâlbâială fără șir de care poate că nu ești vinovat. Poate că nu trebuie să faci nimic pentru că nu poți să faci nimic. Așa cum nici un condamnat la moarte nu trebuie să facă nimic. Trebuie doar să aștepte. Nici prea mult, nici prea puțin. Iar timpul n-o să treacă nici prea repede, nici încet. O să treacă. S-ar putea să dormi câteva ore, dar somnul n-o să-ți aducă nimic. O să fie un somn fără vise, în care povara neputinței tale n-o să te părăsească nicio clipă. Și când o să te trezești n-o să-ți pese că ești treaz, fiindcă nici acesta nu este decât un fapt lipsit de importanță. De fapt nu ești treaz, ești mort. O moarte de care ești conștient și împotriva căreia nu poți face nimic. Amâni, continuu, totul. Toate gândurile care îți vin, se întorc de unde au venit, sub pretextul că „altădată”. Nu există nimic pe lumea asta, nu-ți poți imagina nimic care să te smulgă din această letargie, din această moarte dinaintea morții. Un singur gând revine, la intervale aproape egale de timp, cu intensitate din ce în ce mai mare: gândul inutilității tale. Și nici măcar nu e un gând, e un sentiment care se ridică dinlăuntrul tău ca o duhoare și care te anesteziază. Numai cu mari eforturi te poți mișca de pe o parte pe alta. Nu poți decât să asiști neputincios cum orele trec pe lângă tine, prin tine, fără să lase nicio urmă, până când aproape că îți pierzi realitatea. Simți că trebuie să te agăți cumva, că trebuie să fii, că trebuie să umpli cumva golul. Așa se naște în tine foamea. O foame care e tot o formă de neputință. Mănânci pentru că nu știi să trăiești altfel. Mănânci, pentru că e ultimul lucru care ți-a mai rămas. Nu mănânci, devorezi, cu aceeași frenezie cu care Samsa își mișca prin aer picioarele de artropodă, de frică, de rușine, de teamă. Mănânci ca și cum asta ar fi ultima ta șansă la tine însuți. Dar viața nu curge în tine, ci oboseala unei digestii suprasolicitate. Mâncarea nu te hrănește, ci îți hrănește disperarea. Acum chiar nu ți-a mai rămas nimic. Absolut nimic. Nicio cale de scăpare, nicio amânăre, nicio diversiune de care să te poți folosi. Ai putea vomita pentru a o lua de la început. Þi-e rău. Te întinzi pe pat și aștepți. Timpul trece. Nici prea repede și nici încet. Egal, monoton, fără să-ți aducă și fără să-ți ia nimic. Trece pur și simplu, repetându-se, ca și cum s-ar izbi de pereții camerei fără să poată ieși. Orele își pierd consistența până când nu mai înseamnă nimic. Până când nu mai sînt. Te trezești și adormi de mai multe ori și toate astea nu înseamnă nimic. Se face mâine, de mai multe ori, fără să aibă vreo importanță. Poate să treacă oricât de mult timp, pentru că, într-un fel, nu trece. Nu știi că trece. Nu afli că trece decât atunci când, fără să știi de ce, te trezești iarăși, într-o dimineață, și afli de el. Răzbunător și cuprins de furie și de ură față de tine însuți vrei, iarăși, ceva; orice. Vrei să fii, și nu încăpățânându-te, căci voința ta nu are de jucat niciun rol aici, ci pur și simplu, ca și când, dintr-o dată, cineva te-ar cupla la propriile tale vise și aspirații ca la o baterie. Respiri, adânc, și o faci pentru prima oară, după mult timp. Pentru prima oară, după mult timp, e iarăși mâine. Și trebuie să te grăbești, pentru că nu știi cât o să țină. Îți faci curat în cameră, aerisești, te așezi la masa de lucru. Poate că o să scrii câteva pagini...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!