Unul din puținele lucruri bune însoțind îmbătrânirea este desigur acumularea permanentă de amintiri mai mult sau mai puțin dureroase, trăiri mai mult sau mai puțin repetitive și a unui număr semnificativ de succese și al altuia încă și mai important de eșecuri, în ceea ce se numește experiență.
Târâm după noi în viață o groază investiții nereușite, întâlniri ce nu au mai avut loc, boli și răni, divorțuri, examene ratate și accidente și uneori amintirea mai vie sau mai stinsă a durerii, dezamăgirii, frustrării, enervării și disperării care le-au însoțit.
Ce mă frapează pe mine personal, privind retrospectiv la toate acestea, este cât de ambivalente, nesemnificative și neesențiale par acum toate, chiar dacă la modul prezent le-am trăit dureros insurmontabilitatea.
Examenele ratate, cel puțin pentru mine au rezultat în examene ulterioare reușite, dar pot la fel de bine rezulta într-un destin alternativ mai adecvat.
Căsniciile și relațiile eșuate au rezultat după un timp în alte relații mult mai proaspete și mai semnificative ca și într-un gen de regenerare mintală și spirituală la care, în momentul tristeții despărțirilor, nu m-am gândit.
Eu personal nu am fost până acum cu adevărat bolnav (este drept că nu am stat de vorbă și cu un psihiatru) dar am văzut destule cazuri în care o boală, un simptom sau un accident aparent nenorocoase au dus la descoperirea și prevenirea altor boli cu adevărat periculoase.
Sărăcitul nu aduce mai multă nefericire decât aduce îmbogățitul fericire și, deși nu contest că este mai bine să ai decât să n-ai, crearea și menținerea unui echilibru între om și mijloacele sale de trai depinde mai degrabă de firea și capacitatea acestuia de a se bucura de ce îl înconjoară decât de escaladarea achizițiilor și propietăților.
Până la urmă ce vreau să spun este faptul că, cel puțin până acum, în ce mă privește, până și cele mai întunecate momente ale existenței mele au avut încorporate în însăși prezența lor sporii unei regenerări și reevaluări ulterioare pozitive.
Sunt convins că există pierderi definitive pe care este totuși imposibil să le gestionezi, necum să le găsești vreo latură pozitivă. Dar dacă stăm să ne gândim nici o pierdere nu este mai puțin relativă decât este relativă însăși aparenta noastră apartenență la ceva și că, până la urmă, face parte din ursita omului, dar și a planetei, galaxiei sau a cosmosului să aibă la un moment dat un final.
Nu este deloc o reacție adultă să te plângi de fatalitate și chiar dacă uneori rămân doar amintirile, măcar acestea sunt mai mult decât nimic.
A fi fericit atunci când ești prizionerul unui destin finit este dificil și probabil neesențial la o scară obiectivă.
Cu toate acestea există un potențial de fericire în fiecare clipă și de asta cred că a o trăi este singura speranță de mai bine.
Cu siguranță experiența asta îmi spune.