Cu mult timp în urmă, pe când Soarele locuia în bună înțelegere cu Luna într-un castel din nori împreună cu zânele-anotimpuri, florile aveau chipuri și dădeau petreceri în fiecare lună, pentru amuzamentul stăpânelor pe care le slujeau. La o astfel de petrecere se porni o gâlceavă fără asemănare între cele patru surori. Zâna Primăvara striga că, fără ea, nu ar înflori niciodată nici o floare, Zâna Vara pufnea supărată că fără ea nu s-ar coace nici un fruct, iar Zâna Toamna șuiera peste ele cu glasul său ascuțit, arătând că, de fapt, ea are și flori și fructe la discreție, cât să umple tot palatul din nori, cum nu o mai poate face nimeni. Doar Zâna Iarna nu spunea nimic. Privea doar cu obrajii albiți de tristețe, cum surorile ei se întreceau în a-și arunca în față florile și fructele, gata-gata să se ia la bătaie și o batjocoreau că ea nu este în stare să facă nici o floare să înflorească și nici un fruct să se coacă. Deranjați de toată zarva, Soarele și Luna au hotărât să le despartă și să le închidă pe fiecare dintre ele într-unul dintre cele patru turnuri ale castelului, până ce se vor liniști și își vor da seama că natura nu poate trăi fără fiecare dintre cele patru surori.
Zâna Primăvara fu închisă în turnul din nord, cu tot alaiul ei de lalele, narcise, zambile, ghiocei și brândușe, Zâna Vara fu închisă în turnul de est împreună cu suita de trandafiri, margarete, maci, cârciumărese și crini, Zâna Toamna se lăsă închisă în turnul din sud împreună cu tuberozele, crizantemele și imortelele care o urmau peste tot. Când veni rândul Zânei Iarna, cea mai mică dintre surori, ia-o de unde nu-i. Dispăruse în toată vânzoleala din castel, lăsând în urma ei un covor de zăpadă argintie. Soarele se înfurie atât de tare, încât se făcu roșu la față și căzu la pat.
- Numai tu ești de vină, îi spuse Lunii, nu ești niciodată atentă! Toată ziua, bună ziua te joci cu stelele și stai cu capul în nori.
- Ba, tu ești de vină, strigă Luna, ești atât de mândru de tine și de înfățișarea ta, că nu mai vezi nimic în jurul tău! Toată lumea trebuie să te slujească și să te laude, ca să îți trimiți o rază de soare unde e nevoie!
- Ești invidioasă că nu ai atâta strălucire câtă am eu!
- Vezi să nu! M-am săturat până peste cap de aerele tale!
Supărați, Soarele și Luna se despărțiră, hotărând să stăpânească, Soarele ziua, iar Luna noaptea, împărțind castelul pe din două. Închis în partea lui de castel, Soarele căzu la pat, suferind de friguri și neavând lângă el nici un sprijin. Retrasă în partea ei de castel, Luna își adună toate stelele în jur, hotărând să nu se mai arate pentru o vreme, până ce Soarele accepta că și ea este strălucitoare și folositoare naturii. Închise fiecare în turnul ei, Zâna Primăvara, Zâna Vara și Zâna Toamna, fierbeau de mânie că fuseseră pedepsite și hotărâră să nu-și mai arate chipul până ce Soarele nu se decidea care dintre ele este cea mai importantă.
În acest timp, Zâna Iarna, scăpată din castel, porni să împrăștie zăpadă peste câmpuri și păduri, să înghețe apele și să stârnească vânturile, găsind că libertatea avea un gust foarte dulce și că, până se certau surorile ei, ea putea deveni din ce în ce mai puternică și să arate ce poate face cu propriile puteri. Desenă flori de gheață, modelă țurțuri și bântui neobosită și neoprită de nimeni și de nimic, întreaga lume. În urma ei, totul rămase înghețat și lipsit de viață, dar ei nici că-i păsa! Tot în acea vreme, la marginea unui sat, într-o căsuță din lemn, locuia o femeie care avea două fete. Bărbatul ei fusese vânător și murise cu puțin timp în urmă. Ca să își crească fetele, femeia spăla haine la râu pentru oamenii din sat. Cum Soarele nu mai apăru pe cer și Zâna Iarna înghețase apele, sărmana mamă, era nevoită să spargă gheața care acoperise râul, cu un topor și să spele la copcă toate mormanele de haine, până ce îi înghețau cu totul mâinile și nu mai reușea să își simtă degetele. Și azi așa, mâine așa, până ce femeia se îmbolnăvi și nu se mai putu ridica din pat să lucreze. Fetele ei erau încă mici și nu puteau să facă munca în locul ei, așa că plecau de dimineață prin sat, doar-doar se îndura un suflet de creștin să le dea ceva de mâncare. Pentru a nu îngheța pe drum, purtau hainele mai bune ale mamei lor, cu mânecile ridicate până la nivelul palmelor și trăgeau ghetele prea mari prin zăpadă, ca să nu le iasă din picioare.
Într-o seară, fetița cea mică, auzind cum tușește mama lor, începu să plângă:
- Nu vreau să moară mama, nu putem face ceva?
Sora ei mai mare, o mângâie pe obraji și îi spuse:
- M-am hotărât să merg la castelul din nori. Am auzit că acolo locuiește Soarele, care trebuie să știe ce se întâmplă pe pământ. Tu să rămâi cu mama, să ai grijă de ea!
Sora cea mare, își pregăti o legătură de drum, în care puse două mere zbârcite și o bucată de pâine, atentă să lase cea mai mare parte din provizii pentru mama și sora ei mai mică. Apoi, luă singura pasăre pe care o mai aveau în coteț, un porumbel șchiop, care să o călăuzească în drumul ei. Însoțită de lacrimile uriașe ale micuței, curajoasă și încrezătoare, sora cea mare porni la drum prin zăpada înaltă. Merse fără să se oprească, câteva zile, până ajunse la niște trepte înalte, care urcau către cer. Se așeză lângă ele să se odihnească, cu porumbelul pe umăr, când, în fața ei, apăru ca din pământ, o vulpe argintie uriașă.
- Ce cauți pe teritoriul meu, copilă? Am să te mănânc împreună cu pasărea ta!
- Nu mi-e frică de tine! Tatăl meu a fost vânător, să știi! Vreau să ajung la castelul din nori ca să îl văd pe Soare și să îl rog să aducă căldură și lumină, pentru că mama mea e tare bolnavă!
- Eu sunt tare flămândă și, dacă nu îmi dai ceva de mâncare, am să te mănânc așa cum am spus!
Fetița desfăcu legătura și îi arătă vulpii merele și bucata de pâine, invitând-o să se servească cu ce-i poftește inima. Șireata le mâncă toată mâncarea, iar bietul porumbel abia reuși să mai ciugulească câteva firimituri din pâinea uscată ca să își revină după drumul cel lung. Fetița, deși rămase flămândă, era mulțumită că vulpea, după ce își pusese burta la cale, dispăruse ca prin farmec, lăsându-le cale liberă către castelul din nori. Urcușul se dovedi tot atât de greu pe cât fusese drumul prin zăpadă, pentru că treptele erau înghețate și alunecoase, iar ghetele fetiței erau atât de mari, încât fu nevoită la un moment dat să le scoată pentru a nu se împiedica în ele. Ajunseră la poarta aurită frânți de oboseală și atât de înghețați, încât noroc cu porumbelul, care reuși să bată cumva cu ciocul ca să li se deschidă. Înăuntru era întuneric, frig și o liniște mormântală. Norul care deschisese poarta, suflă către ei o ploaie măruntă și rece:
- Soarele nu primește!
- Vă rog, domnule, este o problemă de viață și de moarte! Nu vreau să deranjez! Doar să pun o mică rugăminte stăpânului cerului și al pământului!
Atunci, din senin, apăru vulpea argintie pe care o hrănise fetița la capătul scărilor.
- Copila e cu mine, lasă-ne să trecem!
Norul se dădu la o parte. Traversară coridoarele pustii, până ce ajunseră în încăperea în care, Soarele suferea întins pe patul său, fără nici un sprijin.
- Cine e acolo? Reuși să-și ridice chipul și să privească în direcția ușii.
- Sunt eu, Miruna, fata vânătorului. Slăvite Soare, nu mă alunga! Am venit la tine să te rog să potolești iarna care mi-a îmbolnăvit mama. De mai multe zile, satul nostru și toate împrejurimile lui, sunt înghițite de zăpadă. Totul a înghețat, iar gerul e atât de crâncen că răpune orice vietate care se încumetă să iasă din adăpost.
- Îmi amintesc… Zâna Iarna a fugit din castel! Sunt atât de obosit!
Vulpea se ridică pe marginea patului de suferință al Soarelui:
- Trebuie să faci ceva, Mărite! Iarna a luat-o razna! Celelalte zâne nu vor să mai vorbească una cu alta, norii au început să părăsească castelul și s-au pus în slujba Zânei Iarna, care devine din ce în ce mai puternică și am auzit că ar vrea să devină ea însăși stăpâna cerului și a pământului.
- Dar eu nu mă pot ridica din pat! Cine să o ajute pe fetița asta? Să vină la mine toate florile!
Strigătul Soarelui se lovi de pereții de cristal și se împrăștie până în cele mai îndepărtate colțuri. În fața stăpânului cerului și al pământului, însă, nu se ivi decât chipul drăgălaș al ghiocelului. Celelalte flori nu se arătară, cu toate că Soarele repetă chemarea încă de câteva ori. Fetița se întristă, privind micuța floare, care își clătina clopoțelul alb cu sfială.
- Ia, spune-mi, de ce nu apar și celelalte flori?
- S-a pornit un război, Mărite! Nimeni nu face nici o mișcare în castel, pentru că zânele nu reușesc să se înțeleagă.
- Tu de ce ai venit?
- Pe mine nimeni nu mă bagă în seamă! Eu sunt prea mic și cuvintele mele nu au însemnătate în fața lor. Pe de altă parte, eu am învățat să fiu ascultător și am auzit chemarea Domniei-Tale!
- Vei putea tu să o convingi pe Zâna Iarna să se întoarcă în castel? Ești atât de mic!
- Pot să încerc, Mărite!
Soarele reuși cu greu să se ridice din pat și dărui ghiocelului o sticluță strălucitoare.
- Aici se află o rază fermecată. Să o folosești numai la nevoie! Acum, plecați! Sunt atât de obosit! Să te întorci cu izbândă!
Ghiocelul strânse sticluța între frunze și se pregăti de drum. Fetița îl puse în buzunar și, călare pe vulpea argintie, porniră pe urmele Zânei Iarna. Nu trebuiră să caute prea mult. Zâna își făcea de cap în voie, dansând dezlănțuită pe câmpiile înțepenite de ger. Ghiocelul o strigă cu glasul lui mic.
- Zână! Preabună zână! Am o vorbă pentru tine!
- Cine îndrăznește să mă strige?
Un val gros de zăpadă se așternu peste petalele albe și subțiri, înghițind cu totul micuța floare. Găsind putere în tulpina sa, ghiocelul se scutură bine, scoțându-și capul cutezător.
- Eu sunt, Ghiocel! Am venit să îți prezint omagiile mele și să te rog să te întorci cu mine la castelul din nori, pentru a opri războiul zânelor!
- Ha! Nu mai spune! De ce crezi că aș veni cu tine, așa, pur și simplu, când am toată lumea la picioare? Acum toată lumea îmi știe de frică! Înainte, nimeni nu mă băga în seamă!
- Nu ți-ai dori să te iubească cu toții? Să se bucure când te întâlnesc?
- Mă confunzi! Nu sunt nici Primăvara să aduc un alai de flori, nici Vara, care cu căldura ei, coace fructe și răsfață flori și nici Toamna, cea mai îmbelșugată dintre noi.
- Așa e, dar nici una dintre surorile tale nu pot oferi zăpadă pentru oameni de zăpadă și săniuțe, gheață pentru derdeluș și multe alte bucurii pentru copii. Florile tale de gheață împodobesc geamurile atât de măiastru, că nimeni nu a reușit să le copieze modelele.
- Te rog, te rog și eu, îndrăzni Miruna, făcând un pas în față. Mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare din cauza frigului. Dacă ea nu poate lucra, noi vom muri de foame. Nu cred că ești o zână rea! Zânele sunt bune, trebuie să fie bune!
- Toată lumea va muri de foame, bombăni și vulpea argintie. Nu va mai rămâne nimic de mâncare pe un astfel de frig!
Ghiocelul se urcă pe trena lungă a rochiei de zăpadă și, ajungând în dreptul ochilor de gheață, făcu o plecăciune elegantă:
- Toată viața mea am să te slujesc pe tine! Am să aștept cuminte poruncile tale și am să le împlinesc cât zece flori la un loc! Iar când vei dori să te retragi, am să sun din clopoțelul meu, ca să știe toată lumea că Zâna Iarna va pleca să se odihnească, așa încât nimeni nu va îndrăzni să te deranjeze!
Promisiunea ghiocelului o mulțumi pe Zâna Iarna. Suflă un vânt puternic pentru a o purta pe Miruna acasă lângă mama și surioara ei, altul pentru a trimite vulpea argintie să păzească în continuare treptele care duc spre cer, iar ea, împreună cu bravul Ghiocel, se întoarseră în castel. Soarele se înzdrăveni pe loc, adună toate zânele și le liniști, după care, îl ridică pe Ghiocel la rang de cavaler. Doar Luna rămase în partea ei de castel, mulțumită să stăpânească noaptea și nedorind să mai împartă domnia cu Soarele. Mama Mirunei se însănătoși, surioara ei încetă să plângă, iar de atunci, de fiecare dată când întâlnea câte un ghiocel, sora cea mare îi șoptea celei mici:
- Iată, Ghiocel anunță că Zâna Iarna se retrage la odihnă și nimeni nu are voie să o deranjeze timp de un an!