Nu știi finalul. Trebuie să mori ca să știi exact ce se întâmplă după moarte, spunea Hitchcock, dar pînă atunci ar trebui să vezi momentul în care vei face baie în cadă, împreună cu bebelușul tău. Bebeul tău din plastic negru cu gura rînjită, lăsînd la vedere mulți dinți murdari, subțiri și ascuțiți. Rodul dragostei tale, viziunea halucinantă a unei păpuși întunecate care se hrănește cu egoismul și mîndia.

Nu știi finalul, dar mă vei privi cu ochii plini de furnici. Iar cînd vei plînge, furnicile îți vor sorbi lacrimă cu lacrimă. Așa vei plînge, uscat, ca un deșert lovit de furtuni de nisip. Vei strînge la piept păpușa și ea va mușca din tine, se va alăpta singură cu sîngele tău, cu amintirile tale și va plînge cu lilieci mici, în locul tău. Cînd se va sătura, se va cuibări pe pîntece și somnul ei ne va cuprinde pe toți, ca o metastază universală.

Nu știi finalul, dar poți sta goală, în fereastra deschisă, făcînd dragoste cu vîntul primăvăratic și lumina încă înghețată a soarelui. O să lași să curgă din tine fiori și fragmente de viață, va fi exercițiul tău de autenticitate. Să strigi trecătorilor de pe stradă, priviți-mă, iubiți-mă! și ei să te iubească, așa cum ești, un animal muritor, cu sîni înfrigurați de așteptare, cu sîni goi pe dinafară și pe dinăuntru, cu plînsetul mecanic al unei păpuși în loc de sînge.

Nu știi finalul, nu știi ce poți face cu dragostea. Te vei subția ca în viziunea lui Marques, și vei putea trece prin pereți falși, respirația ta se va subția și ea, ca o pisică blocată într-o țeavă de plumb, care va răbda de foame și sete zile în șir pînă va slăbi și se va putea elibera. Îți vei pune mîna subțire la gîtul meu ca ucigașul cu coardă de pian, pînă îți voi auzi inima scoțînd sunete de cutiuță muzicală.

Nu știi ce poți face cu dragostea, nu știi ce e dragostea. Dragostea ta, ciocolata amară și rea, cu ochi de văpaie, dragostea ta neagră ca o vînătaie pe pielea-ți albă, putregaiul care-ți alintă rădăcinile, gesturile de apărare, toate acestea sunt reale în muta lor simplicitate. Bucăți din tine zboară și se repetă ca un refren obsedant, zboară și se repetă ca reîncarnarea durerilor dintr-o viață anterioară.

Nu știi finalul. Dacă nu știi ce rochie să porți pentru moarte, îmbracă o rană din iubire. Voi purta și eu o rană la fel, și dacă ne vom întîlni ne vom dezbrăca unul pe celălalt, și goi-goi, vom face dragoste ca îndrăgostiții care se despart. Ca îndepărtările cu uitarea, ca deportații cu amintirile celor dragi. În fereastra deschisă doar imaginea ta în memoria trecătorilor, privesc spre ea de parcă cineva i-ar striga și-n mometul acela își amintesc, e sîmbăta morților, poți da chiar și îmbrățișări de pomană.