Mă privesc dintr-o tăcere penibilă în fața oglinzii. În definitiv tăcerea nu poate fi penibilă, este marca unui instinct de conservare firesc. Am fost singură, penibil de singură toți acești ani. Și am scris poezie, rareori publicată, cel mai adesea respinsă brutal, dar totuși poezie. Eu așa am botezat-o. De aceea spun că am fost în holdă, printre albăstrele și maci, aceste gingașe făpturi care se ofilesc atât de repede. Fiindcă este un "jubileu" pentru mine, exact cu puțin peste 8 ani de când scriu poezii, notez aici o retrospectivă.

Nu mi-e rușine de primele mele poezii. Erau sămânța brută, sinceritatea fără fasoane, ceea ce credeam eu că este poezia sufletului meu. Nu reușisem să am ceea ce se numește „discurs poetic” și ciocăneam discret, sperând în zadar să stârnesc vreo bucurie delicată în inima cititorilor. Ori nimeni nu ar fi putut să audă muzica strunită pe corzile de harpă de un muzician care nu cunoaște partitura. Era tăcere și eu scriam exact așa:

CÃTRE COMARNIC

în cristalul străveziu al iernii
peria de muguri a pădurilor
respiră mierea lăptoasă a ninsorilor
pietrele macină priviri ostenite
izvoarele pulsează începuturi de grație
în timp ce păsările răzbat în aripă
inimi de aer și lumină
către Comarnic trenul zvâcnește
prin roți și table încinse
măcinând secundele
spre adăpostul câmpiei
ce se diluează câte puțin în spuma
apelor care nu cunosc decât
prefacerea noastră fără de sfârșit

(24 ianuarie, 2007)

Oare auziți vreun fel de melodie, oare simțiți ceea ce încercam eu să exprim, în timp ce mă dezbrăcam de tot sufletul, preaplin de lumini suave și păduri îndepărate, ca într-o călătorie magică în sine însuși ? Sunt convinsă că nu simțiți nimic. Problema unui limbaj universal în poezie nu este de actualitate. Ceea ce contează nu este neapărat muzica sau partitura, ci modul în care interpretul lasă pauzele între sunete, în cazul poeziei modul în care cuvintele pot crea o pagină albă pe care cititorul o completează cu ușurință. Aceasta este concepția mea, și eu eram foarte departe atunci de a îmi urma crezul poetic. Vibram, ca aripile unei gâze, orbită de lumină...

Nu voi mai scrie vorbe fără rost...presupun că nu aveți răbdare să citiți. Prin ani poeziile mele au devenit treptat mai dinamice, mai extravertite, mai dramatice, mai firesc legate de aparențe, mai îndepărate de privirea aceea interioară pe care puțini o pot ghici...poate a fost un lucru rău, poate ar fi trebuit să îmi urmez steaua și să perseverez în aceeași tematică, căutând un alt drum către exterior, respectiv să șlefuiesc altfel mărgăritarele. Nu știu, mă îndoiesc că aș fi ajuns să descopăr o altă modalitate de expresie inovatoare pentru noi, acești șoricei albi închiși în catacombele cuvântului. Fiindcă asta sunt toți scriitorii...

Pot doar să rescriu poezia de acum 8 ani, cu penița mea de azi :

sunt ostenită/ numai izvoarele iernii îmi sting setea
ninsoarea îngheață ca un fagure peste pădurile încrețite
de năvala mugurilor/ pădurile jefuite/
copacii care nu se odihnesc cu adevărat
pietrele care se macină mai tare/ aripile păsărilor care încă zboară
prin inima
lucrurilor care nu mai dor
toate ceasurile pulsează/ zvâcnesc fierbinte/ precum osiile
trenului ieșind din munți către Comarnic

timpul ninge moale
eu plâng cu capul la pieptul câmpiei/ zilele se schimbă

(29 ianuarie, 2015)

Cred că înțelegeți că acesta a fost doar un exercițiu de stil, oricum în realitate mi-e greu și dureros să mă transpun în starea de grație de atunci. Irreparabile tempus...