Prin pielea subțire de ceață a brațelor albastre ți se văd venele asemenea nervurilor unei frunze. Palmele se ofilesc muritoare atingînd pielea altui bărbat, acela care nu-ți poate oferi nici poezie, nici viitor, nici împlinire. Mă suni să-mi spui că te-ai apucat de filme porno, tu, în care sufletul clocotea de vise, tu, în care inima bătea a dragoste ca miezul clopotului de sticlă al Sylviei Plath.

Tu nu mai ai umbră acum, umbra ta umblă ascunsă de întunericul din camera mea. Umbra ta nu mai e a ta, locuiește aici cu mine, pe întuneric. Umbra ta a venit să vadă unde stau, cît de comodă e salteaua pe care dorm, ce mănînc, ce filme îmi trec pe dinaintea ochilor, umbra ta e în șifonier și-mi netezește hainele cu palma ei moale de umbră, umbra ta mă învelește noaptea cînd se stinge focul și mi se face frig.

Dinapoia ochilor tot umbra ta oftează și stîrnește o briză rece în capul meu. Mi se zburlește părul pe frunte transpirația îngheață ca lacrimile în ochii așteptării într-o siberie apărută peste noapte împrejurul meu ca un gulag unde sunt nevoit să-mi sufăr suferința, ca un tată nevoit să accepte un copil din flori. Ai început din nou să bei, ești hotărîtă să nu lași viermilor frumusețe.

Spui că ți-e dor de mine, de vocea mea, dar nu ți-e dor de corpul meu, de penisul meu, de dragostea mea. Bei singură iar cînd alcoolul învinge suni și ceri dulcețică. Și eu vreau să te văd, să te ating, să sărut buzele tale imateriale, să-ți mîngîi sînii moi de întristare. Umbra ta își rupe unghiile săpînd în pămîntul din pieptul meu, dezgropînd țipete, ochii întunecați, încercănați ai inimii.

Viața înseamnă deteriorare, înseamnă strămutare, înseamnă lipsă de stabilitate poate. Dar nu moarte, draga mea, nu moartea fără țintă, nu moartea abator al iubirii, nu moartea ca un repaus înghețat și nesfîrșit. Frumusețea, fericirea, fiorul, acesta este copilul nostru, să nu-l dăm avortului.

Sunt aici, în interiorul clopotului cu inima răcită, o umbră care îți trece mîna prin păr în timp ce dormi și visezi frînturi din mintea mea torturată. Suntem singuri, maya liubov, singuri ca niște sunete uitate în clopot, descoperite tîrziu, în vîntul împingînd în derivă o barcă, ultimul nostru mormînt.