Ioan Holban, „Despre cultură, cu dragoste”

Katiușele și laptopul sufletului




„Haifa sub ploaia katiușelor pagini răvășite, la date diferite… notații fugare, virtuale pe laptopul sufletului, note simfonice”; „«Israelul este astfel așezat pe malul Mării Mediterane încât din fiecare punct situat în interiorul țării poți ajunge într-o jumătate de oră fie la mare, fie într-un prizonierat arab» (Efraim Kishon)”; „Notițe nemodificate de pe drumuri și servicii obligatorii, de/ dincolo și de la noi, de oriunde unde nu suntem iubiți: politica/ defăimării lui Paganini! Haifa sub bombe... necontinuare,/ absurdul zilelor aleatorii, iulie de foc 19-07-2006.

Calculatorul/ împrumutat nu știe românește și Nu va ști.../ Haifa, Nordul Israelului sub tirul Katiușelor/ Inima îți iese din piept la fiecare alarmă/ Soarele apune de fiecare dată în acel moment,/ Stare de beatitudine/ Frustrantă, aberantă./ Suni la copii sau copiii mai sună/ Legături telefonice isterizante, necesare/ Ce repune inima în piept cu migală chirurgicală/ Te informezi ieșind din adăpostul ventuză/ Miroși aerul, privești Muntele Carmel/ și identifici fumul și focul provocat/ de katiușe, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/ Urechile-mi țiuie de fiecare dată./ Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în abis,/ sirene nefinisate, asta e... să închidem ceasul deșteptător./ Sora mea îmi zice să-mi țin geanta cu acte legată de gât./ Să fac duș înainte sau după căderea Katiușei?/ «Locurile Sfinte» sunt și ele atacate./ Terorism puturos aruncat peste ape!/ Transpirația curge pe noi șiroaie/ Visez să ne întoarcem la casele noastre.../ Visez la Triumful Esterei!” („Jurnal de război, iulie de foc, fragmente”).




Astfel de notații, poeme, dar și amintiri, fapte diverse și evenimente marcante, lucruri mărunte, rutină și clipe stelare adună cartea cea mai recentă a Biancăi Marcovici, Rebela din Haifa (Editura G.A. Israel, 2014); textele se constituie, în fond, într-o interesantă și originală proză de idei, repetând în registru epic experiența poetică din volume precum „Expresso dublu la Ierusalim”, „Cireșe amare sub katiușe”, „Impactul virtual” sau „Muntele meu, Carmel”; „poezia dureroasă a lucrurilor” de acolo constituie pivotul textului în proză, Bianca Marcovici, în poezia și epica sa, recuperând fragmentele unei ființe pulverizate în cotidian, în profesiunea de inginer constructor și pasiunea pentru literatură, în amintiri, drumuri, familie și, mai ales, în istoriile „Celuilalt”, fratele, seamănul, partenerul, colegul de serviciu, omul de pe stradă. Cu aceștia, în parte și cu toți în figura emblematică a „Celuilalt” vrea să comunice Bianca Marcovici, în versuri și proză:

„Începi pe un ton normal până la isterie. Partenerul, colegul, omul de pe stradă nu te înțelege oricum te-ai explica. Ridici mâinile, gesticulezi, țipi, te arunci în genunchi, scoți un deget sau două pe fereastra mașinii, tot degeaba. El ți-o ia înainte... Celălalt e opac, astringent, poate Janus cel fățarnic, poate ironic, poate violent, tună și fulgeră la telefon simțind și trăsnetul pe aproape, toate astea nu-l fac să te recepționeze, el o ține pe a lui până la sfîrșitul sfârșitului, chiar dacă e vorba de o glumă, o carte, un personaj dintr-o carte (grafomanul se pricepe, e ca la un meci de fotbal, de pe margine marchează în vis), o afacere, cuvântul prietenie sau numai o părere! Cineva pune stăpânire pe tine, nervozitatea se accentuează, poți să scrii tomuri de hîrtie, undeva, la un capăt te împiedici de un fel de birocrație care îți returnează totul sau nimic...” („Oile noastre”).


Cartea are o structură compozită; o întâmplare într-un lift („Viață neirosită, lifturi paralele”), cu afirmarea orgolioasă a „sângelui albastru” de poet obișnuit cu „ozonul imaginației”, rutina ocupațiilor cotidiene, plictiselile meseriei de inginer constructor și sinele mereu în stare de alertă, evocarea mătușilor, asemenea lui Radu Cosașu (Mătușile mele), cu un ochi în realitatea portretului impecabil construit și cu celălalt în oglinda literaturii, problemele zilnice - familie, repararea unei bijuterii moștenite, o operație, casa, nepoții, păstrarea locului de muncă, o poveste de dragoste („Inelul de logodnă”) - și notații de călătorie („Pompei”), interviuri cu Adam Simantov (pseudonimul literar al lui Michael Elias) și cu Eduard Mattes, întâmplările bunicii („Flautul fermecat”) și întâmplări „recente” (Terminalul 17, Grindelwald), schița unui destin epic („Avortul”), un poem cu obsedantele katiușe („Nu putem face din impresiile de război ceva fluent./ Sunetul alarmelor de la televiziune/ sau cele reale mă înspăimântă./ Sunt mereu afișate numere de telefon și rânduri de cuvinte/ de diferite culori avertizoare sau de terapie/ unde e o alarmă, unde ne aflăm și de ce.../ Stelele căzătoare sunt urmărite de rachetele noastre/ să fie distruse./ Ele sunt trimise de teroriști din Gaza care rămân/ fără de lucru:/ rachete, tunele... arme de distrugere în masă/ plătiți de cei care/ vor să mențină starea de război./ Sunt disperați - asta e - se agață de rachete/ au acumulat un arsenal cât pentru un continent./ Sper și cred că lacrimile mamelor noastre se vor opri” - „Iar Războiul”).




În cartea cea mai recentă a Biancăi Marcovici, „Rebela din Haifa” (Editura G.A. Israel, 2014), sunt incluse și două articole despre violoniștii Ruti Brom și Gilles Apop, impresii de la un spectacol de teatru („Cromozomul 47”), comentarii la romane de Hertha Müller și Elfride Jelinek și notații la celebrul episod cu Bill Clinton și Monica Lewinsky („Ironia Monicăi”), cu observații privind romantismul și pornografia în vechea și noua poezie, în vechiul și noul film.



Toate aceste texte se circumscriu unei realități oximoronice: războiul și nunta, blocul de locuit și clădirea inginerului cu camere-adăpost, șaisprezece zile de război și tăcerea păsărilor, imaginile crude cu rachete lansate de „fiare înfășurate în anonimat”, care trec prin casa unor oameni și alternativa - „Mozart, Beethoven, dureri liniștite, foșnet de ape, cuvântul” -, într-un timp și într-un loc unde „laptele-însângerat/ e mereu amestecat cu miere și fiere”.



Partea luminoasă se află „pe celălalt mal al sufletului”, acolo unde stă poezia a cărei „poveste” a început în România, la Iași, cu „girul” lui Emil Brumaru: „Marii Anonimi” (1985), „Ochiul Cuvântului” (1987) și „Dincolo de Paradis” (1989) sunt cărțile care jalonează debutul și intrarea în lumea literaturii, liftul paralel cu lumea reală a epocii vechiului regim, care nu a încetat să amplifice, în timp, un climat deceptiv. Copilăria din curtea casei de pe strada Elena Doamna din Iași, adolescenta „rebelă” care se leagă de pasiunea pentru vioară, nașterea prematură a unui copil la cutremurul din 1977, cozile pentru mâncare - iată ultima imagine din România:


„Cozile la care stăteam ore întregi pentru niște cartofi mici îmbrăcați în pământ sunt ultima imagine pe care mi-o amintesc de la Iași. Vânzătorii ajunseseră cei mai bine cotați oameni. Trebuiau cultivați, mângâiați, pupați în fund ca să te anunțe că au primit ceva la aprozar. Nu mai vorbesc de celelalte” -, episodul dramatic al unei acuzații de furt, anchetată la serviciu și la Securitate cu „detectorul de minciuni” - o traumă care se transformă într-un „vis obsesiv” - și retezarea oricărui proiect de viață („Era prin anii 1980 și ceva... și eram tânără și încrezătoare. Voiam să cuceresc lumea, dar nu reușisem decât să cuceresc și să primesc rația de 1200 de calorii... era o fericire pe atunci! Inocularea sistematică de la televiziune, ședințele de sindicat, ghetoul obligatoriu! Cafeaua de năut mi-a intrat în sânge, sau poate cea de secară. Am dat odată tot salariul pentru un kilogram de cafea naturală... expirată. Așa sunt amintirile noastre! Expirate? Doar un coșmar pe care îl visezi când ți-e lumea mai dragă!”) re-prezintă, în fapt, portretul-robot al majorității celor care au traversat epoca.



La Iași, în România, s-a ivit celălalt mal al sufletului; la Haifa, în Israel sunt rădăcinile și regăsirea identității pierdute; astfel, notate în proză: „Amintirile mă legau foarte strâns... cu mii de fire. Comunicam cu scriitorii, comunicam cu prietenii de-o viață. Cu toate astea, dorul de pământul negru, de verdele verde era cu mult mai puternic decît orice lucru. Pe undeva, Celan a scris că rădăcinile noastre sunt tăiate... dar eu prinsesem rădăcini, undeva la etajul 10 în Haifa. Aici îmi găsisem culcușul. Aici îmi găsisem identitatea pierdută!”; și tot astfel, în esențele distonate în lirică: „E un fel de falie între Europa și Asia/ mă plimb de la Rosh Hanikra la Eilat/ să privesc pământul roșu în diferite nuanțe/ întrebându-mă dacă e acesta locul dăruit de Dumnezeu/ sau e o confuzie universală/ precum Marea Moartă/ care te ține la saramură/ ca un pește fiert!/ Poveștile sunt cu lemn de cedru/ și rodii psalmice/ dăruite de Regele David/ la Ierusalimul pietrelor sfinte/ într-o zi/ pe muzica harpelor antice/ care fredonau la adierea vîntului/ cititor în stele!/ Dar, astăzi, poeta/ calcă uneori pe cernoziom/ numai să-și amintească/ rădăcinile” („Locuiesc în Orient”).


Bianca Marcovici este unul dintre cei mai importanți scriitori israelieni de limbă română.


Data publicarii: 17/01/2015


evenimentul