Am ajuns la locul intervenției. Cobor din mașină. Îmi pun casca pe cap, mă uit împrejur. Văd o femeie ce plânge căzută-n genunchi. Ridic accesoriile din bancheți. Îmi verific ținuta de intervenție. Trag cu putere furtunul de înaltă presiune. "Ia tu partea dreptă!" Mă apropii de flăcări. Aștept. Incendiul mistuie grinzile și acoperișul. Trosnește. Dau drumul la apă. Mă întorc spre fereastră. Mă opresc. Sub pat o siluetă se mișcă în căutarea parcă a ceva pierdut. Se uită la mine. Un joc de-a v-ați ascunselea. "Nu-mi găsesc copilul! Ajutați-mă!" Las țeava pe pământ. Echipez aparatul cu aer comprimat. Pătrund. Un ciob de la ferestră mă zgârâie la încheietură. "L-am văzut! E în camera de zi! Mă descurc! Am nevoie de o țeavă de însoțire!" Flăcările mistuie încet tavanul așteptând. Lupta e gata să înceapă. Văd o grindă ce-i gata să cadă. Mă culc la pământ. Fumul mă învăluie tăindu-mi vederea. O perdea de apă se luptă să-mi elibereze calea. "Sunt lângă tine!" Înaintez. Mă uit la tavanul ce începe să trosnescă. Merg înainte târâș. O grindă arzând îmi taie calea. Încerc s-o ridic. Este prea grea. Mă frig mâinile. Trec în revistă clipele frumoase petrecute alături de Mihai. Îmi surâde din brațele soției. Mă sprijin în tălpi. Cu un ultim efort grinda cedează. Simt sângele cum se prelinge pe cot. Mai sunt 3 metri. Îmi îndrept privirea spre pat. Nu mai văd nici-o mișcare. Mă ridic în genunchi. Mâna mea dreptă se sprijină pe cordița de salvare. Înaintez rapid. Trei salturi. Flăcările se pornesc cu iuțeală cuprinzând patul pe margini. Îi întrezăresc furia oarbă. Brusc încăperea se mișcă în cercuri concentrice. Ridic patul și acopăr copilul cu nomexul. Aerul se comprimă într-o singură suflare. Ultima. Chiar sub ochii mei. Este backdraft. Un val de frig se repede pe șira spinării. Imagini se derulează rapid. Tavanul se rupe în bucăți. Grinzile cad unele peste altele. Lovitura la cap a fost atenuată de casca de protecție. Spinarea însă a încasat-o din plin. Greu îmi adun cuvintele. "Sunt în regulă!" Glezna începe să doară ușor. Îmi scot masca de la aparat și o așez pe chipul cald al copilului. Este o fetiță. Păpușa de pluș a ținut-o tot timpul de mână. O rază de lumină străbate peretele de răsărit. Picuri de apă caldă mi se preling pe ceafă. Ridic copilul și alerg spre lumină. Mă împiedic. Mă sprijin cu un cot de peretele rămas în picioare. Același cot. Un salt și sunt în curte. Respir. Glezna nu mai încape în carâmbul bocancului. "Preluăm noi de aici!" Paramedicii se luptă pentru viața micuței. Are 5 anișori. Mă așez. Îmi întorc privirea. Mă uit la oamenii care privesc nevinovați din stradă. Tușesc. Saliva îmi este plină de fumingine. Casa este un morman în ruină. Pe ici pe colo se mai văd urme arzând. Paramedicii lucrează încet dar sigur. 1, 2, 3, 4. Fetița dă semne de viață. Nimeni nu mai spune nimic. Un timp fetița se uită în gol. Își recunoaște mama. Mă uit la ochii ei și întrevăd cerul albastru. Brusc se ridică suspinând. Își cheamă păpușa. Diana. "Cum te simți!" Aerul curat îmi limpezește gândurile. Apuc mâna șefului de țeavă, ieșim din curte, trecem printre oameni, ne oprim la autospecială. Așez accesoriile în bancheți. Îmi scot casca, dezechipez aparatul de aer comprimat. Și-a făcut datoria. Un câine vagabond mă urmează umil. Mă întorc spre el. Se așează la piciorele mele lăsând capul pe pământ. Mă aplec și îl mângâi pe creștet. Îi șoptesc ceva la ureche. "Unde ai fost până acum!" Se gudură cu înțeles și îmi linge mâna. Mă prefac că nu-l văd. Mă uit în altă parte. Din ambulanța SMURD, doi ochi plânși se îndreptă spre mine. "Mulțumesc!" Sunt lacrimi de fericire. Aceeași ochi limpezi și curați ca albastrul cerului dătător de speranță. Ne întoarcem la bază.