Trăsăturile omului baroc
Tradus în termeni de intelect și genialitate artistică și judecată de gust, facultate intermediară între sensibilitate și inteligență, combinație de „dialectică” și „retorică” acest dualism determină o nouă definiție a poetului, amestec de „nebun” și „înțelept”, „doi inamic asociați în mod straniu”[10, p.65], capabil de simțiri spiritualizate, visări raționalizate, închipuiri controlate, capricii, bizarerii și furii lucide. Căci, deși tendința fundamentală a imaginației baroce este disponibilitatea și libertatea totală - mâna liberă și mintea poetică, ea se desfășoară sub specia unei logici poetice speciale ale spiritului baroc, de o largă teoretizare și aplicare literară. Totul se bazează pe ingeniozități și îndrăzneli prin definiție ambigui.
Omul baroc arată o admirație dizgrațioasă pentru antipoduri. El ne comunică despre mușchii săi, ligamentele și măruntaiele sale, de structura și carnea sa, cu o ironie agresivă. Pulmonii își conservau oarecum, sub o culoare roșie puternică, aristocrata lor delicatețe, iar organul central adică inima înfășurată într-o plapumă stacojie - violentă se pendula între sistolă și diastolă, ficatul aveai impresia că se amuză într-o porfiră de foc. Modul de comportare al eroului și al omului baroc este demonstrativ și provocator, în stare să realizeze impacturi negative și o gamă de șocuri apexiane. Influența distructivă pornită împotriva cuiva se poate răsfrînge asupra lui însuși, și atunci putem ajunge la concluzia că personajelor literaturii baroce le sunt caracteristice segmentele răutății și ale cruzimii. Personajele sunt sadice și mazochiste, atât în postura de spioni ai cruzimii cât și în aceea de victime. Această aducere în prim-plan a morții realiste și veridice, această temă a cadavrului însuși, pe care Evul Mediu, o evocă în chiar anotimpul tristeții denotă lipsa speranței, a luminii, care nu este suportată, și în continuare va fi căutată cu delectare sumbrietatea, mai ales în perioada următoarelor secole.
Găsim veșminte negre, sisteme osoase pe la intrări și scene apocaliptice pe pereții bisericilor, morți, țeaste pentru a nu uita nicidecum că totul e trecător. Antraxul negru, un tipde agate, alături de abanos și de colargolul prăfuit de trecerea timpului, suprimate de culoarea negrului, obțin încetul cu încetul și unele reflexe luminoase, străluciri searbăde, care, înghițite de ariile lor catifelate, le fac să prindă suflare. Aceste stadii și perindări pasive au capacitatea să distrugă întunericul care este descompus în filamente slab laminate, fenomen foarte cunoscut în arta picturală a barocului.
Și în planul psihologicului este reluat același model, pornit de puteri diferite și neoprite în tensiune, gîndire și emoție, spirit și pipăit, trup și suflet cu însemnări predominante multiplicarea și cercetarea tuturor pîrghiilor sufletului, note ce nu aparțin clasicului. De exemplu, Hamlet mai are un țel: „acela de a verifica adevărul ascuns în spatele Nălucii. El caută dovezi. În acest scop adoptă masca nebuniei”. [34, p.134].
Elementele lumii baroce au capacitatea să gîndească profund, să analizeze dur exteriorul, ilustrînd printr-o asemenea manieră fățărnicismul care duce la distrugerea armoniei ce se pretinde a fi în moralitate. Personajele sunt conștiente, că dețin o muțună, ele știu că trăiesc în iluzie.
Acest eu împărțit, fuzionat, antinomic, interiorizat, ar însemna, conform unor cercetătoride elită ai literaturii baroce, cea mai importantă descoperire a artei baroce. Ea creionează sfârșitul etapei a dicotomiei baroce. Nestatornicia sistemică a barocului poate fi justificată grație explicațiilor principale ce au dus la făurirea unui proiect, să spun așa, de cercetare pe axa temporală a dezvoltării curentului literar propriu-zis. Creația barocă inspiră fluiditatea, mișcarea și neconcordanță. Nu degeaba în sculptura barocă se afirma mereu că omul nu este niciodată mai asemănător sie însuși decît atunci cînd se mișcă. Situația sa spirituală, divergentă, suplimentară, cu doruri nemărginite și plăceri grabnice, impulsionează devenirea, mișcarea continuă.
Wolffin a sesizat primul, modul de derulare pe verticală a moralității baroce, imboldul său ascensional, fără limite. Iar pe planul orizontal, a poziționat schimbarea, îndoiala, evanescența și pendularea barocă ce constă, fără suspiciuni, dintr-o multitudine de particularități guvernate de intuiția vieții sub specia schimbării, mișcării, efermerității[10, p.61]. Orice ființă și fenomen dispare, într-un cuvînt totul moare. Timpul capătă o valoare uimitoare. El nu mai există independent. Nimic nu-l poate depăși sau învinge. Voi încerca acum, să învederez tot ceea ce am menționat mai sus despre baroc printr-o poezie:
„Timpul învinge și distruge totul
Lumea e într-un permanent declin
negrul le înfășoară existența
și ne privim în oglindă
și ne temem să nu ne întâlnim
cu chipul durut și străin
dar mi-am cunoscut respirația
ochii și mâinile
apoi fruntea însângerată
în infinite reflectări”.
Din această poezie putem deduce cu ușurință că avem un eu liric baroc plin de frica de a nu se recunoște că este acea persoană cu mâinele însângerate. Practic este cârmuit de incosecvență și inconștiență. La început avem pictat exteriorul, redat prin cuvîntul – lume. Apoi personalizarea, un eu liric nesigur de sine, suspicios față de alții, mânat de îndoieli în fața adevărului, omul baroc se ascunde, se preface, se deghizează. El trăiește sub adăpostul măștii, se dedubleză, evită expunerea, identificatoare la lumină pe care eroul clasic o caută cu tenacitate.
Scara socială și etica este mobilă, favorizând căderile și ascensiunile precipitate. În toate aceste ipostaze deghizarea schimbarea de nume, replierea într-o stare socială diferită de cea reală, reprezintă un arsenal literar bogat la care face apel, atât romanul, cât și teatrul baroc. Evident că retragerea sub mască este adeseori conjugată cu demascarea. Schimbarea eului era trăită cu fatalitate și uitare de sine de către un individ care se lăsa dus și integrat în marele Tot. Atât din punct de vedere al noii filosofii naturale, ca și din punct de vedere al credinței mistice, se poate spune că uitarea de sine constituie o înțelepciune. În perioada Renașterii era frecvent utilizată sub o interpretare pozitivă imaginea cameleonului ce ilustra libertatea dăruită omului de a se transforma și de a se construi după propria voință.
Pentru omul baroc, această imagine demonstrează nestatornicia și inconsistența unei ființe care nu are esență proprie, ci doar existență determinată de hazard, mediu și circumstanțe.
Pe de o parte eul se individualizează mai mult. Omul este gândit mai puțin ca un membru al comunității sau al esenței universale, ci mai mult în sine însuși și pentru sine. El se topește mai puțin într-un suflet colectiv, fiind preocupat, mai degrabă de corpul său. El pune în valoare plăcerile terestre, satisfacțiile intime începând să se teamă că totul e pierdut pentru el. De aceea omul baroc se gândește la destinul său personal unic și diferit de al tuturor celorlalte persoane. Pe de altă parte, are obsesia de a deveni un altul în sensul propriu al termenului, prin nebunie sau vrajă, printr-o metamorfoză subită, sau prin dragoste. În personajul baroc coexistă mai multe euri, care nu există în simultaneitate, ci în succesiune: “Pe stomacul gol mă simt altul decît după masă; dacă sănătatea îmi priește și frumoasa dimineață e clară, luminoasă, iată-mă un om desăvârșit; dacă am o bătătură care-mi apasă degetul mare, iată-mă posomorât, dar plăcut și inaccesibil”[9]. Se poate reține faptul că schimbarea era totală, și noul eu nu-și amintește de cel vechi. Nici un conflict interior și nici un regret, acolo unde nu există unitatea ființei și nici o durată. Acest om cunoaște mai departe o problemă de identificare, decît de identitate. Vrea să știe ce-a devenit, nu ce-a fost. Identitatea, care presupune o continuitate a trecutului în prezent, este aici bogată și instabilă. Inconstanța, care compensa lipsa esenței, prin multitudinea aparenței schimbă fără voie și nu se mai recunoaște sentimentul de incertitudine și de angoasă. Personajul baroc nu poate fi bătut în cuie, așa cum se întîmplă cu personajul clasic. Personajul baroc „ se definește prin instabilitate”[31, p.21]. Traseul său de existență este lipsit de puncte sigure de reper. Starea aceasta conferă omului din literatura barocă, sentimentul mișcării într-un univers labirintic, în care zonele timpului și ale spațiului real nu mai pot fi delimitate de cele ale imaginarului.
Viziunea despre lume în baroc este ceva construit, după mine, pe un teren al instabilităților. Renașterea creionează după cum am menționat mai sus o lume ce se remarcă prin unitate sau armonie. Obținem într-un final un contrast vizibil la orice nivel al interpretărilor. Formele existente păruseră perfecte la începutul creației. Și a venit cu forță barocul care este sensibil față de inconstanța și inconsistența acestor forme. Ne arată schimbări ale formelor, metamorfoze, deformări, anamorfoze, aberații ale formelor, monștri grotești, proliferarea formelor, obiecte fără forme ca apa, norii, focul, vântul.
De altfel, în baroc formele erau mai puțin importante decât materia. Barocul vede în materie forța primă generatoare, elementul stabil și comun tuturor celor existente, oricare ar fi transformările lor. Explicația supranaturală a creației face loc unei explicații pozitiviste; Dumnezeu, îndepărtat și ascuns, nu mai intervine într-o lume abandonată existenței sale fizice.Toate cele existente sunt puse pe același nivel ontologic. Pentru unii aceasta semnifică o stare de decrepitudine.
Soarele este o planetă ca toate celelalte, are pete sau este impur, luna încetează să mai fie o sferă imaculată, epifanie a purității, pentru a deveni o sferă măcinată, expresie a corupției materiale.
Cât despre regiunea terestră, ea se înfundă în materialitatea sa. Pământul este supus disoluției, iar acest proces pare să se accelereze și să-și atingă scopul. Oamenii au sentimentul că lumea e bătrână și că stingerea sa e aproape. Guillaume Bude își dezvăluia astfel aceste idei sumbre : “Cît despre mine, înclin mai degrabă să cred că ultima zi deja a început să se lase și că lumea e în declin, că e veche și lipsită de sens, că indică, prezice și anunță căderea și sfârșitul apropiat.”[7]. Totuși, acest limbaj pare reținut în raport cu delirul eshatologic al celor care își imaginau teribile catastrofe planetare, apocalipse înspăimântătoare și crude Judecăți de Apoi. Preoții le anunțau din amvon, scriitorii și le imaginau, toată lumea era obsedată de acest lucru. Printre numeroase exemple iată un fragment care pare extrem de grăitor:
“Timpul terminându-și cursul
Pune capăt oricărui destin.
Totul e distrus, chiar și moartea
Se vede constrînsă să moară...”[7]
(Saint-Amant)
Avem aici pictarea unui tablou înfiorător unde stelele cad din ceruri iar timpul pune capăt oricărei vieți. Aceste descrieri apocaliptice se încadrează perfect în imaginarul baroc. Denumirile folosite aici și termenii ce încifreză anumite conotații ne duc cu gîndul că aceste realități vor fi cunoscute omului. Nebunia și frica se împletesc.
Susul și josul au luat-o razna. Nu realul se schimbă, ci ierarhiile, ordinea . Este o luptă împotriva tradiției și a obișnuinței. Aceste situații pot cauza în afara surprizei, un sentiment de instabilitate și dereglare totală.
Textele cauzau o schimbare miraculoasă a legilor; normalitatea și legalitatea deveneau mai ample. Ideea lumii răsturante există încă din Antichitate și își păstrează toată importanța în perioada barocului, după care se stinge. Să ne amintim serbările populare și carnavalurile de la unele curți, unde săracii și nebunii deveneau regi pentru o zi. Tasso este “autorul epopeii Ierusalimul eliberat (1584) și al piesei Aminta (1575). Dacă subiectul în aceste lucrări este simplu, decorul este, în schimb, spectaculos. Au rămas mărturii despre alaiurile triumfale, despre muzică și dansuri. Unde săracii deveneau regi și consumau băuturi din aceiași cupă” [44, p.110-111]. Se pare că atît apocalipsa, cît și lumea răsturnată înseamnă o revoltă împotriva lumii vechi și visul de a o reconstrui. De altfel, scriitorii epocii își imaginau lumi, ce au dat naștere utopiei.
Există, de asemenea, o altă imagine frecventă și anume aceea a lumii ca teatru. În acest mod barocul vrea să sublinieze faptul că realitatea nu are mai multă substanță decît un decor, că viața nu are mai multă durabilitate și autenticitate decît un rol, că oamenii nu au esență, ci doar aparență, ca și actorii, care sunt ceea ce sunt pentru puțin timp, părăsind scena lumii pe care alți actori vor veni să joace. Teatrul era domeniul efemerului și al iluziei. Teatrul are în baroc o dezvoltare fără precedent.
“Nu numai noi nu suntem fericiți;
Pe scena uriașă a lumii întregi
Se joacă tragedii cu mult mai triste
Decît aceea-n care noi jucăm.
Lumea-i un teatru, noi suntem actorii...”[19, p.81].
El devine o metaforă a vieții efemere. Tocmai de aceea natura este resimțită ca fiind asasină, deoarece ea era răspunzătoare de faptul că omul poposea atît de puțin pe pământ. Cu toate acestea barocul e sensibil la farmecul lumii, iar acesta era îmbogățit prin inventivitate și artificiu.
“Iar în noi înșine se luptă lumea pentru lume
Sub cer nu se află tărâm
În care lumea să nu fie în afecțiunea noastră.”[7].

Bibliografie:
1.ACTERIAN, Haig. Shakespeare. București: Ed. Ararat, 1995. 287 p. ISBN 973-96682-0-
2.ANGHELESCU, M., IONESCU, C., GHEORHE L. Dicționar de termeni literari. București: Ed. Garamond, [?]. 256 p. ISBN 973-9140-90-4
3.Baroc. [online] [accesat 24 mar. 2014]. Disponibil: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baroc
4.BARTHES, Roland. Eseuri critice. București: Ed. Cartier, 2012. 320 p. ISBN 978-9975-79-403-9
5.BURGESS, Anthony. Shakespeare. București: Ed. Humanitas, 2002. 275p. ISBN 973-50-0200-0
6.BURGESS, Anthony. 1985: Roman. Munchen : Wilhelm Heyne Verl., 1985. 350 p. ISBN 3-453-01448-0
7.CARDAS, Mariana.Barocul. Viziunea despre lume. [online] [accesat 24 mar. 2014]. Disponibil: http://www.poezie.ro/index.php/essay/39792/Barocul.Viziunea_despre_lume
8.CARDAS, Mariana.Clasicism, manierism, baroc. [online] [accesat 24 mar. 2014]. Disponibil: http://www.poezie.ro/index.php/essay/39704/Clasicism,_manierism,_baroc
9.CARDAS, Mariana. Omul în imaginarul și gândirea barocă. Eul baroc. [online] [accesat 24 mar. 2014]. Disponibil: http://www.poezie.ro/index.php/essay/39837/print.html
10.CÃLINESCU G., CÃLINESCU, M., MARINO, A., VIANUT. Clasicism, baroc, romantism. Cluj: Ed. Dacia, 1971. 343 p.
11.CÃLINESCU,G., CÃLINESCU, M., MARINO A. Clasicism, Baroc, Romantism. Cluj: Ed. Dacia, 1971. 343 p.
12.CINPOEȘ, Nicoleta. Hamlet cel de toate. In: Revista Bibliotecii Naționale. 2004, nr.1, pp.34-38
13.CONSTANDACHE, George G. Umanismul sau conștiința pluralității. In: Contemporanul. 1997, 18 dec., p.2.
14.DOMENACH, Jean-Marie. Întoarcerea tragicului. București: Meridiane, 1995. 288 p. ISBN 973-33-02945-5
15.DRIMBA, Ovidiu. Istoria literaturii universale.Vol 1. București: Ed. Saeculum I. O., 2004. 368 p. ISBN 973-9200-44-3
16.DRIMBA, Ovidiu. Istoria literaturii universale.Vol 1. București: Ed. Saeculum I. O., 2004. 463 p.ISBN 973-9211-52-6
17.DRIMBA, Ovidiu. Umanismul Renașterii și Știința. In: Academica. 1997, nr.12(84), pp.24.
18.ENCIU, Valentina. Teoria literaturii în 100 de termeni: Pentru elevii de gimnaziu și liceu. Ch. : Ed. ARC, 2010. 120 p. ISBN 978-9975-61-594-5
19.GHEORGHIU, Mihnea. Scene din viața lui Shakespeare. București: Ed. pentru lit., 1968. 430 p.
20.GRIGORESCU, Dan. William Shakespeare: Hamlet. In: Limba și literatura română. 1976, nr.1, pp.33-35
21.IONIÞA, Puiu. Teoria literaturii: Concepte operaționale. Iași: Ed. Panfilius, 2001. 219 p. ISBN 973-85195-4-3
22.KOTT, Jan. Shakespeare contemporanul nostru. București: Ed. pentru lit. universală, 1969. 445p.
23.LIICEANU, Gabriel. Tragicul: O fenomenologie a limitei și depășirii. București: Humanitas, 1993. 287 p. ISBN 973-28-0449-1
24.MARINO, Adrian. Dicționar de idei literare. București: Ed. Eminescu, 1973. 955 p.
25.MIHÃESCU, Florin. Shakespeare și piesele-basm. București : Ed. Herald, 2003. 270 p. ISBN 973-9453-88-0
26.OLARU, Alexandru. Shakespeare și psihiatria dramatică. Craiova: Ed. Scrisulromânesc, 1976. 382 p.
27.OMESCO, Ion. Dramele puterii: Eseu.București: Editura pentru literatură, 1968. 251 p.821.135.1-2
28.OMESCO, Ion. Hamlet sau ispita posibilului: Eseu. București: Cartea Românească, 1999. 320 p. ISBN 973-23-0596-7
29.PALIÞÃ, Elena. Adaptări după Hamlet - Hamlet adaptations. In: Analele Universității "Constantin Brâncuși" din Târgu Jiu. Seria Litere și Științe Sociale.2011,nr.3, pp. 121-130
30.PAVLICENCU, Sergiu. Tranziția în literatură și postmodernismul. Brașov: Ed. Univ. "Transilvania", 2002. 133 p. ISBN 973-635-105-X
31.PETRAȘ, Irina. Curente literare: Mișcări, direcții, tendințe. București: Ed. Demiurg, 1992. 110 p. ISBN 973-95358-0-1
32.POSTOLACHI, Veronica. Noțiuni de teorie literară: Ghid pentru elevi. Ch. : Ed. "Prometeu", 2010. 228 p. ISBN 978-9975-919-83-8
33.PROTOPOPESCU, Dragoș. Shakespeare. Romanul englez. București: Albatros, 2000. 482 p. ISBN 973-24-0775-1
34.RÃDULESCU, Mihai. Shakespeare – un psiholog modern. București: Albatros , 1979.181p.
35.Shakespeare și opera lui: Culegere de texte critice. București: Ed. pentru lit. Universală, 1964. 763p.
36.Shakespeare, William. Romeo și Julieta; Hamlet. București: Ed. pentru lit., 1962. 363 p.
37.TÃNASE, Alexandru. Cultură și umanism: Eseuri de filosofia culturii. Iași: Junimea, 1973. 267 p.
38.TÃNASE, Alexandru. Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană. București: Ed. Politică, 1985. 297p.
39.ÞÎRDEA, Teodor N. Orientările bioetice-noosferice ale umanismului contemporan. In: Revista de Filozofie, Sociologie și Științe Politice. 2008, nr. 1, pp. 12-19
40.Umanism, educație, resurse umane: conf. șt. studențească (2011; Suceava), 6-7 mai 2011, Univ. "Ștefan cel Mare" Suceava. București : Ed. Didactică și Pedagogică, 2011. 264 p. ISBN 978-973-30-2933-5
41.Umanismul. [online] [accesat 27 mar. 2014]. Disponibil:http://ru.scribd.com/doc/40994338/Umanismul
42.Umanismul în gîndirea filosofică românească. In: Cugetul. 2000, nr. 4, pp. 41-45
43.Umanism.[online] [accesat 24 mar. 2014]. Disponibil: http://ro.wikipedia.org/wiki/Umanism
44.VASILE, Marian. Teoria literaturii. București: Ed. ATOS, 1997. 160 p. ISBN 973-95877-6-3
45.WARE, Janet, DAVIS, Al. 101 lucruri inedite despre Shakespeare: Iubirile secrete! Vrajbele artistice! Cele mai mari controverse! București : Ed. Meteor Press, 2011. 239 p. ISBN 978-973-728-523-2
46.ZANC, Grigore. Hamlet între vocație și datorie morală. Cluj-Napoca: Dacia, 1998. 131 p. ISBN 973-35-0707-5
47.АНИКСТ, Александр Абрамович. Трагедия Шекспира "Гамлет": лит. коммент. : кн. для учителя. М.: Просвещение, 1986. 223 p.
48.ЕЛИСЕЕВА, Тамара Александровна. Восстановим связь времен. Анализ трагедии В. Шекспира "Гамлет". In: Уроки литературы. 2012, nr 2, pp. 4-12