Așa se făcea că ne adunam cu toții în jurul mesei, bunici, părinți și nepoți, și nu spuneam decât istorii adevărate, dar, ca în familie, condimentate cu ceapă roșie și boia dulce din plin. De obicei timpul istoriilor era la ora porumbului fiert în ceaunul de mămăligă, pe care eu puneam câteodată magiun de prune în loc de sare, numai dacă era destul de rece. Mă irita să mănânc porumb fiert, la fel cum mă irita să mănânc pepene din cauza sâmburilor mici și mulți. Dar numai aceea era ora poveștilor adevărate. Doamne, nu ne îmbătrâni, spunea bunicu, după care își îndrepta spinarea, își dregea glasul și începea vreo poveste vânătorească veche, sau vreo poveste de la tăiatul porcului sau vițelului pe care nu l-au mai tăiat fiindcă nepoțica plângea prea tare și se ruga să fie cruțat.

Din motive necunoscute mie, carnea de dobitoc crescut în ogradă e bună de gătit la bucătărie numai dacă animalul e ucis și măcelărit proaspăt. Dacă viețuitoarea moare întâmplător, chiar prin accident, este aruncată sau îngropată grabnic. Ceva din moartea aceea proaspătă, făcută cu mâna omului, este o garanție a gustului și calității de hrană pentru om. Omul nu este desigur o hienă, are nevoie să fie sigur că el însuși s-a ridicat în lanțul trofic deasupra celorlalte vietăți. Dar pentru mine în copilărie aceste sacrificii ale animalelor erau prea triste. Îmi aminteam de poezia lui Labiș și mi se părea trist. Întotdeauna la masele în familie mi se dădeau părțile mai fragede și mai gustoase până am mai crescut. După aceea gata. Nu mai aveam voie să critic niciun fel de mâncare. Sunt totuși mândră în felul meu că am simțit odată că urechiușele cumpărate de pe marginea șoselei de mama erau iuți și rele la gust, salvând astfel familia de la indigestie sau ceva mai rău.

La oraș ne întâlneam la vrmea poveștilor după mesele cu invitați pe vremea când înflorea liliacul și pișcau țânțarii din plin. Se povestea mai mult când era cald afară și puteam șede sub bolta de viță din curte. Aici mâncarea era așezată în vase speciale, tacâmurile și paharele perfect ordonate, șervețelele înfoiate ca la restaurant. Rar se întâmpla să nu găsești măsline tocate fin și gogoșar roșu murat împodobind castronul cu icre ca o floare. La fel și celelalte aperitive erau supraîncărcate cu ornamente. Mă aflam într-o lume în care se considera că mâncarea trebuie să fie preparată cu dragoste și multă răbdare, unde toți erau convinși că pătrunjelul tocat sau în buchețele este foarte important și pe platoul cu felii de lămâie pentru pește, nu doar la mijocul ouălor unmplute, fiindcă verdele bucură ochiul și mâncarea trebuie să îți facă cu ochiul. Unchiul meu era încântat de scrierile gastronomice ale lui Păstorel Teodoreanu, care fusese, din câte se spunea, un prieten de petrecere ai tatălui său. La sfârșitul mesei adesea se adunau flori sau roșii sau fructe din grădină și se făceau daruri generoase invitaților.

În felul acesta stomacul meu a oscilat între simplitatea rustică a mesei de scânduri cu mușama ieftină și mesele sub bolta de viță cu fețe de masă apretate și dantelate tocmai bune pentru a fi pătate cu vreun pahar de vin roșu, unde felurile de mâncare aveau multe nuanțe și înfățișări. Și pentru mine ambele situații mi-erau la fel de aproape de suflet și la fel de dragi.