Era aproape să ajungă acasă când văzu un tramvai nou plutind ușor pe șinele strălucitoare. Acest eveniment a adus bucurie în sufletul ei. Se zice că de câte ori vezi un tramvai nou-lansat pe șine te așteaptă un eveniment plăcut. Tramvaiul însă s-a uitat trist la ea și a curs lin mai departe.
După colț era și casa ei, sărăcăcioasă, dar caldă, albă pe interior și înzestrată cu scânduri așezate ordonat astfel încât să înlocuiască mesele, tabureții, patul, și câteva rafturi de haine și cărți, mai ales cărți. Strada o urmărea de sub picioare absolut indiferentă, astfel că de data asta ajunse chiar ușor acasă. Se uită în oglindă și e încă superbă, cu ochii mari, negri, brunetă, înaltă și subțire, încărcată de frumusețe feminină din cap până în picioare și înapoi.
„Sunt Viv, mă cheamă Viv, numele meu e Viv, vreau să mă prezint – Viv, și cel mai mult îmi place să cânt, cel mai mult, în sufletul meu, trăiește muzica, cel mai mult ard în armonia sunetului, tocmai aici am vrut să ajung să satisfac nevoia oamenilor de cultură, de muzică, de arderea internă... Vreau să fac parte din această orchestră și simt că deja sunt pe jumătate cuprinsă în ea” nu merge nimic. Cearcănele s-au schimonosit aiurea și zâmbetul s-a întors pe dos. Dacă nu reușesc să prind acel post poate că foamea nu o să fie chiar atât de rea.
Mâine...
A luat o carte la întâmplare să vadă ce îi poate zice, dar apoi a văzut că literele îi sunt neînțelese de această dată. A aruncat cartea cu grijă exact în același loc de pe raft și a lăsat să vină starea de extaz dată de somn.