Acum câțiva ani, un amic îmi vântura prin față mai multe cduri de filme și îmi zicea: „ăsta n-o să-l înțelegi, ăsta e un film înțeles doar de intelectuali, nu-i pentru tine, n-o să ți se potrivească, o să te plictisești” etc. Și după ce, în fine, am vizionat un film de Kim Ki-duk pe care mi l-a ales, m-a întrebat : „Ei, ai văzut cârligele de undiță în formă de inimă?” Iar eu surprins și cu ochii beliți am zis: „Nu. Chiar? Unde, în ce scenă?” La care amicul, la rândul lui uluit, a început să râdă de nedumerirea și nepriceperea mea. Și așa rămas-am eu complexat de filmele cu pretenții, iar ca să-mi peticesc egoul lezat îmi tot repet de atunci că și din filmele proaste ai multe de învățat, că la urma urmei sunt o ființă mai mult auditivă decât vizuală și că dacă nu sunt un intelectual, îs totuși un scuipător de citate.
Dar recent am vizionat Zero Theorem și îmi pare – pardon de expresie – că atinge un nerv al contemporaneității și simt nevoia să mi-l limpezesc deșirându-l.
Trec peste toți termenii generici care pot fi pescuiți de oriunde: film science fiction regizat de Gilliam autorul filmului Brazil, titlul face referire la o teoremă care să demonstreze că totul sfârșește într-un Big Crunch (Marea implozie). Mă tem că voi zbura și peste detaliile vizuale reținând doar că la început nu mi-am dat seama că e filmat în România și faptul că recunosc motivul coroanelor de spin împletite asemeni unor arabescuri în partea de sus a peretelui mi-a provocat o falsă bucurie a revelației similitudinilor.
Pe scurt și pretențios spus, filmul vorbește despre disoluția eului. Personajul principal, Qohen, e tipul clasic al individului rănit de existență, se referă la el însuși la plural - „noi” - și așteaptă un telefon care să-i aducă fericirea și justificarea existenței. Filmul urmărește o structură clasică și deci întâlnim repetiția – mama muzicii și a compoziției artistice în general – motivelor: de pildă cel al individualității fărămițate, intersanjabile, e redat prin protagonistul care-și zice „noi”, dar când numele îi este pronunțat greșit îl repetă obsesiv și îl pronunță pe litere, adolescentul programator care le spune tuturor Bob și susține că toți ceilalți sunt niște „unelte” (un comentariu asupra reificării omului de către om), faptul că renunță la femeie poate fi interpretat și ca o strădanie a lui Qohen de a se uniciza, bineînțeles melodia Creep - cover cântat de Karen Souza -, istorisirea adolescentului resonneur: am abia 15 ani și mă plictisesc o grămadă de lucruri, bătrânii fac mereu și mereu aceleași lucruri ca și cum ar asculta iar și iar aceeași melodie. Acestei destrămări a individualității i se opune inflația infantilă a superoului (haiosa referire la o religie Batman), neverosimila autoiluzionare a „alesului” – „the one” referință la Matrix, și o altă referință, cînd adolescentul alege să-i spună lui Qohen Q, de data asta la Star Trek, unde Q este o entitate atotputernică, dar malițios jucăușă (cum s-ar dori fiecare ins omenesc în forul său interior), rudă primară cu haosul cum îl poreclea căpitanul Picard. Și tocmai variațiile astea asupra pierderii credinței în unicitatea specială a fiecăruia face ca filmul să prindă spiritul timpului. Toată problematica asta e admirabil sintetizată de Robert Musil în Omul fără calități (Capitolul: Omul fără însușiri e însușiri fără om) :
„Cine mai poate să afirme astăzi că mânia lui e într-adevăr mânia lui, când atât de mulți vin să lanseze comentarii și pretenția de a o înțelege mai bine decât el însuși? A apărut o lume de însușiri fără om, de experiențe fără cel care le trăiește, aproape că s-ar zice că într-un caz ideal omul nici n-ar mai trăi vreo experiență la modul privat și povara agreabilă a responsabilității personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificațiilor posibile. Probabil că dezagreagarea concepție antropocentrice, care atât de multă vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompează, a atins în cele din urmă sinele, căci credința conform căreia aspectul cel mai important al unei trăiri este acela de a fi trăită și al unei fapte de a fi făptuită începe să li se pară celor mai mulți o naivitate.” (Traducere Mircea Ivănescu)

În film mai e vorba de conflictul dintre lumea raționalizată - și mai cu seamă economizată (shopping galore, occupy mallstreet) – și căutarea absolutului, cum se zicea odinioară, care acum e aruncată la coșul bolilor psihice. (Dr. Shrink-Rom îi revelează la urmă lui Quahn că telefonul e o halucinație care se înscrie într-o anume patologie). Gaura neagră, simbolul morții și al sfârșitului din film, poate însemna oare instinctul morții lui Freud (de fapt asta e veselia ascunsă a filmului: all ends. I'm dying repetă protagonistul, moartea e ultima tensiune, de asta la început o voce învăluitoare de doctor spune că moartea este trupul, iar viața virusul), moartea ca principiul romantic al vieții (singurul actualmente care nu s-a perimat) și citatul ăla de pe mașini „nu lua viața prea în serios, oricum nu ieși din ea în viață” – cel mai probabil toate la un loc. Și firește, personajul managerului jucat de Matt Damon vede în el o sursă de bani. Ex inordinatio veni pecunia, din dezordine faci bani – „banul care spiritualizează totul, dimensiunea rațională devine un lucru virtual accesibil tuturor” scrie un personaj al lui Tournier, după epoci de fanatism, banul prosperă pe tărâmul scepticismului, ne îndreaptă spre acea vârstă de aur luată la propriu de care scrie Robinson în logbook. – shopping galore, occupy mallstreet din film. Iisus însă a nimerit-o: omul nu se hrănește numai cu pâine (personajul din film urăște mâncarea cu gust perceptibil). Banul, cum zice managerul, pune ordine și în haos. Britanicii, șleahta de prăvăliași cum îi poreclea parcă Napoleon, de aici își trag seva succesului. Banul, bunurile vor face din viață o joacă, căutarea unei transcendențe se prea poate să devină un nonsens, dar până la urmă ți se apleacă de la atâtea bunătăți.
Sfârșitul ambiguu ce poate fi interpretat ca o sinucidere, ca o ejectare din lumea consumistă a omului care caută zadarnic un sens al vieții, poate fi tălmăcit și ca o eventuală soluție de ieșire din problema distrugerii individualității. Și care-i aceea: visul. Mai bine să-ți visezi viața decât să ți-o trăiești, pretindea Proust. Joaca cu soarele din film ar putea însemna visarea și taman de asta scrie și un heteronim al lui Pessoa în Cartea neliniștirii, străjerii copyright-ului să mă ierte, : „În această eră metalică a barbarilor, doar cultivarea metodic de exagerată a facultății noastre de a visa, de a analiza și a captiva ne poate ajuta să ne salvăm personalitatea, evitând degenerarea ei prin anulare sau prin identificare cu personalitatea altora.
Ceea ce senzațiile noastre captează ca fiind real este tocmai ceva ce nu ne aparține. Realitatea se constituie din ceea ce au în comun senzațiile noastre. Iată de ce, individualitatea noastră, în ceea ce privește senzațiile, se află numai pe partea falsă a realității. Ce teribilă bucurie, dacă într-o zi aș vedea un soare roșu intens. Ar fi doar soarele meu, numai al meu!” (Traducere Dinu Flămând)