Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ține timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv mașinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorțișoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecția mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi și banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieșit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 și serviciul de masă Kahla cu supieră și luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viața ritmată de o pendulă veche, și ea pierdută azi. Eram doar un șoarece alb de bibliotecă și mestecam aproape orice fel de carte cu aceeași poftă. Mai am și azi cartea mea cu povești vechi de Andersen, în care păstorița și hornarul de porțelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.

Într-o zi ploua și am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simțeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieșit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă șicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce și asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci șoarecele meu alb din cutia de pantofi și-a întins de multe ori lăbuțele. Acum a amorțit, are ochii roșii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.