cândva, mon coeur, când mă vei fi condamnat deja la uitare,
voi redeveni zidul pe care nu-l vrea nicio umbră,
îmi voi decupa definitiv din inimă, din suflet, din aerul pe care l-am respirat împreună,
de jur-împrejurul pereților goi după care tot te-ai ascuns,
pe care i-ai pus mereu între noi, în spațiul care încă nu reușise să ne despartă,
amintirile cu și despre tine, cu și despre inima ta,
în care credeam că mi-am găsit cuib, în sfârșit,
cu și despre ceea ce n-ai putut să vezi,
să crezi și să accepți pur și simplu

revăd gara și oamenii grăbiți din cea dintâi dimineață
(un ochi îmi plânge de dor și unul râde amintirii tale),
revăd zâmbetul tău agățat ușor în colțul gurii, sceptic,
ca un semn de-ntrebare rostit doar pe jumatate,
zâmbetul meu larg cât pajiștea din visul nostru cu fluturi, maci și ciulini,
două mâini împreunate și o tăcere îmi vorbeau la nesfârșit în locul tău prin toți porii,
priveai pe geamul trenului cum se-ntreceau câmpia, fluviul și marea,
o fredonai pe Dolce Pontes cântând ,,Cancao del mar”,
numărai în gând copacii stingheri de pe marginea drumului
și toți pașii care mai erau de făcut până la capătul cerului,
până la sfârșitul lumii, până dincolo de toate prejudecățile,
până în iad sau în rai (depinde cui întorc spatele),
acolo unde urma să fim fericiți în sfârșit,
zâmbeai absent, nu știu cui

în seara aceea nu linia orizontului despărțea cerul de mare,
ci șapte vapoare, câte unul pentru fiecare zi a săptămânii,
șapte păcate pentru care vom plăti cândva,
toate c-a-p-i-t-a-l-e,
(ce contează, iubito, câtă vreme respirăm în tandem atât de frumos)
șapte comori pentru doi nefericiți, pentru șapte vise legănate de valuri,
șapte tăceri speriate mergând pe ape spre noi, căutând ajutor,
îmi șopteai la ureche: iubito, lasă-mă să te respir!,
iar eu, cu capul ascuns în poala ta,
mă abandonam sărutului căzut neașteptat din cer peste pleoape

îți amintești, mon coeur, niciodată n-am știut să ne despărțim,
mereu aveai soarele în ochi când mă priveai
și același zâmbet, ușor trist, agățat în colțul gurii,
întotdeauna aceeași tăcere învăluia definitiv
două mâini care se sărutau pătimaș
de rămas bun

acum, un zid rămas fără umbre te plânge