seceta și-a înfipt unghiile-n piatra zidurilor
lingând umbra răsuflărilor…

toate ideile îmi cer să mă predau zicându-mi că rezistența este inutilă
dar cum să le explic că inutile sunt doar ele, că alte idei se vor grăbi să le ia locul
atunci când singur voi rămâne…
și am rămas
cuvintele își făceau aripi de umbră
și se aruncau din înaltul zidurilor în propozițiile dușmane
altele se strecurau prin râpe neumblate de sute de cărți stingându-se
care de epuizare, care de oftică
pentru că serile erau reci și înghețate ca vorbele urii
acum, doar tăcerile-au mai rămas
pe creneluri
livide…scheletice, umbre șterse
și chiar dacă oștile inamice
păzesc focuri nevolnice
uitarea are răbdare
lascivă se-tinde-n cortu-i auriu
luând de pe tipsie o amintire prăfuită
doar noi doi, ea uitarea
și eu…
despărțiți
de-o revoltă mută…