Între două pomeni electorale și o coadă la moaște mă îmbăt cu durerea țăranilor care stăteau la coadă să apuce o pâine în grânarul Europei. Nu am uitat niciodată trenul foamei. Azi, nici măcar trenurile nu mai merg bine. Poate că sunt prea exigent și nu mai văd gările de noapte. Nici birturile nu mai au clienți. Până și turmentatul a ajuns un lux. S-a trecut de la rachiul de drojdie la punga cu Aurolac. Nici magazine de vise nu mai avem. S-a trecut până și salvia la etnobotanice. În schimb heroină găsești la tot pasul. Și seringi ipodermice pentru adormirea simțurilor. Mă simt din ce în ce mai amorțit. Un cetățean fără cetate. Nu știu dacă merită să mă trezesc din amorțeala trupului. Umblu anesteziat pe străzile niciodată terminate. Încerc să nu văd cum mă fură. Mă amăgesc că într-o zi vor plăti în fața Domnului. Că poate undeva, cândva există și un strop de dreptate. Mă îmbăt cu speranțe din acestea de om. Dau un acatist. Plătesc din buzunarul meu peticit luxul celor care știu să profite de naivitatea mea. Cred în poduri de flori. Cred în puterea rugăciunii. Cred în lumea cealălaltă pentru că oricum în lumea asta nu e loc de fericire. Și pentru ce să mai votez aici? Cu cine,doamne iartă-mă, să mai votez? Cui să-i mai dau dreptul să mă jecmănească sub oblăduirea imunității?
Sunt doar cetățeanul turmentat al unei țări disperate. Veșnicul aburit care niciodată nu va ști dacă votul lui contează.