nimicul de uitare mă frământă între degete ca pe un cocoloș de pâine
umbra mea devine mai transparentă și zimțată pe margini
cuvintele s-au deschis la vene și lasă sânge
iar eu sunt plin de litere din cap până-n picioare
cred că sufăr mai ceva ca locomotiva ce-și târâie vagoanele fantomatice
între două puncte cardinale uscate și purtate de vânt.

am încetat să mai plâng pentru că nivelul mării interioare a crescut îngrijorător
și se pare că nici stăvilarele nu se simt prea bine sub apăsarea continuă
iar dacă mă înclin puțin în față, soarele mă lovește în plex
spulberând mitul pendulului perfect ce nu iese din cercul de referință

dacă până aici am fost neclar cu atât mai bine pentru puturoșenia cenușie ce se zbate
între pleoapele găurite de lumină și lipite cu material facial de la două rictusuri mai vechi
nici un nor de ducă nu mai crește pe seceta asta
iar dacă iarba mai dă spic în barbă
e numai pentru că orice idee se naște dintr-o salivare continuă
rivalizând cu miticul potop al lui neo gotic…