I.
Cel mai greu era de tăiat tabla exact după linii prestabilite. Trăiam încă pe vremea filmului „Ani de liceu” cu uniforma care mi se părea mai frumoasă decât a mamei mele în poza ei veche de douăzeci de ani. La orele de practică aveam obligatoriu salopete albastru viu, mai deschis, cumpărate de la un magazin mic de pe calea veche a Moșilor din apropiere. Altfel șublerul și menghina erau mai simplu de domesticit. Nituiam cât puteam de bine, dar niciodată destul. Miezurile mele de turnătorie nu erau niciodată perfecte. Și dacă erau doar miezuri, de ce trebuia să fie perfecte, mă întrebam eu când profesorul le verifica. Credeam că intră în vreun fel de aliaj turnat peste ele și că hiperperfecțiunea lor era inutilă.
Poate că acel profesor-maistru mă ochise de la început. Am fost împreună cu el și cu alte colege, plus elevi de clasa a XII-a într-o tabără la Padina. Aveam 15 ani. Pe lângă drumeții montane, cei mari fumau abundent în camera întunecată cu paturi suprapuse și pături aspre în care eram cu toții înghesuiți. Sau fumau la masa de lângă clădire și cântau cu veselie „deschide, deschide foraibărul” sau „nu mă duc la Carolina”, spre bucuria profesorului însoțitor și uneori spre marea mea mirare. Apoi nu știu ce i-a venit și, deodată, m-a luat la dans pe nepregătite. Trupul acelui bărbat în vârstă și trupul fetei tinere și naive. Căreia îi era scârbă. Altfel drumețiile au fost frumoase, chiar dacă solicitante și cu hrană slabă la cantină.

Nici la orele de desen tehnic nu reușeam în clasă prea bine. Eram scoasă la tablă și făcută cu ou și oțet că nu am destulă vedere în spațiu. Dar și acum îmi amintesc atenția cu care desenam șuruburi în caiet, atenția cu care făceam diferența între liniile mai subțiri și cele mai groase din interiorul sau exteriorul pieselor. Profesorul de desen, destul de temut de elevi, mă știa încă dinainte să înceapă primul an de liceu, din practică. Intrasem la liceu cu note maxime, dar fusesem dintre puținii care au urmat indicațiile anunțului de la intrare, care cerea elevilor boboci să vină la școală mai înainte de începerea cursurilor, să muncească pentru curățenia generală necesară în clase și pe holuri. Ni s-a dat șmirghel și frecam băncile mâzgălite cu tot felul de porcării, semne și însemne cabalistice pentru mine. Profesorul de desen ne spunea că astfel vom ști să ținem băncile mai curate.

Am absolvit liceul de matematică-fizică la fel cu ceilalți din clasa mea, cu calificarea de prelucrător prin așchiere. Sau ceva similar, oricum muncitor necalificat de fapt. Ploua înfiorător când s-au dat rezultatele la bacalaureat. Pe strada mea mică cu salcâmi și plopi (fără soț oare?) alergam către liceu prin ploaia caldă și m-am descălțat, așa cum mă învățase mama, să nu îmi stric pantofii. Era curat și liniște, dar un bărbat mi-a tăiat calea chiar atunci, deși strada era de obicei goală. Cred că nici acel domn mai în vărstă nu avea umbrelă. Ploaia începuse brusc, paginile cu rezultate erau afișate și ude chiar pe geamurile unde făcusem practică pentru miezuri de turnătorie.

Apoi am căutat în zadar de lucru vreo câteva luni, am absolvit în zadar o școală de stenodactilografie de cartier și de modă veche, fiindcă speram să găsesc mai ușor ceva de lucru. După câțiva ani clădirea aceea a devenit roșie ca un ou de Paști. După încă mai mulți ani...stăteam singură în bucătărie și vopseam ouă de Paști chiar dacă troparul Învierii se cânta acum altfel decât în copilăria mea.
............................................................

II. Într-o zi muzica s-a oprit complet. Mirosea a duminică de septembrie. Aveam să îmi amintesc peste ani în timp ce rătăceam prin biserici și căutam sunete de orgă. Aveam să îmi amintesc în bisericile din Cluj, Sibiu și Brașov, pe unde am rătăcit în zadar, fără norocul să prind vreun concert de orgă. Nu mai aveam picupul la care ascultasem muzică de orgă de Bach în anii de liceu. Discurile însă au rămas. Și uniforma de liceu peste ele într-un șifonier vechi.
Peste mulți ani am fost cu doar încă puțini spectatori la sala mare a Ateneului, la un concert din muzică de orgă de Ravel. Din întâmplare nu mai ascultasem așa ceva. Eram singură, era ca orga barbariei a lui Prévert pentru mine...Totuși închideam ochii și îmi imaginam caiși înfloriți și zbor de fluturi albaștri. Încă o dată fusesem luată la dans fără voia mea.