Uneori "ceva-ul" îmi închide sufletul așa cum ai prinde un fluture într-un borcan. Nu știu ce simte un fluture sau dacă, nu pot specula dincolo de bătăile aripilor, închid ochii și sufocată de presiunea nimicului, încerc să invoc scăparea. Un val lovind pietrele, sunetul și puterea lui, o rază de soare scăpată printre nori, detalii, amintirea mamei, a iubirii, greșeli și bucurii defilează hăituite ca printr-un labirint.
Incapabilă să eliberez vreo senzație, zac ghemuită, cu dinții strânși, cu trupul încordat ca-ntr-o bătălie. Cu ochii închiși șoptesc la nesfîrșit "ala bala portocala", în speranța că acele cuvinte neutre vor reuși să mă țină. Trec uneori ore, se-aud pași pe scări, rîsete afară, hîrîit de scaune deasupra, tic-tac-ul ceasului și oasele pisilicii pocnind, se-aud mașini accelerând sau oprind, râul curgând și nimic, nimic nu poate împinge măcar o lacrimă afară...
Și-atunci de teamă să nu mă pierd, mă ridic. Iau ce nimeresc la mine de parcă un cutremur mi-ar zgudui mintea și fug.

Așezându-mă pe o bancă în portul Aregai, văd soarele ca și cum ar străluci pentru prima dată. În apa odihnitor de albastră se reflectă deformate funiile bărcilor. Vântul, la înălțime, scutură catargele în așa fel încât ele, asemeni unor corzi, vibrează melodios. Și totuși e liniște, pentru că nu e nimeni. Privesc în secret un banc de peștișori adunați la elicea unui vas, zâmbesc strâmb văzându-i cum se sincronizează și-aș vrea destul de mult să-i ating , așa cum alte dăți mă cuprinde exaltarea și mă întreb de ce nu pot îmbrățișa marea sau știu eu ce,
de ce dacă nu pot , simt totuși așa puternică dorința de a face acest lucru?
O egretă trece surprinzător de aproape pe deasupra mea și exclamând pe dinăuntru, m-am gîndit cît de inutilă și totuși covârșitoare e starea mea.

Dincolo de palmele cu care-mi acopeream ochii, exploda indiferentă o nouă primăvară.