De patru ani pe agonia...ce vremuri. După ce am fost mai mult timp poet de atelier, am fost într-un final primită la nivelul de acces 50, cu vreo trei ani în urmă, dacă îmi amintesc corect. Am stat cuminte în banca mea și am scris comentarii altora numai când inima îmi dădea ghes prea tare.
La un moment dat m-am retras de peste tot de pe internet, fiindcă mă săturasem de monologul meu poetic cu prea puține răspunsuri din partea altora. Este adevărat că am avut unele neînțelegeri cu anumiți membri ai siteului agonia, dar nu acesta a fost motivul. Mă retrăsesem de peste tot.
Am revenit tot în 2012 și doamna editor Reiter m-a rugat chiar insistent să îmi reposteze textele șterse de mine la plecare. Am refuzat categoric și într-un final m-a înțeles și mi-a reacordat nivelul 50.
În toată această perioadă am avut bucuria să savurez diverse texte ale altor autori, chiar dacă ale mele nu prea au fost apreciate. Pentru oamenii fără bani siteul agonia este destul de avantajos, fiindcă ei nu își pot permite să participe la cenacluri în oraș sau să își cumpere reviste literare, să aibă într-un cuvânt o viață circumscrisă valorilor și vieții culturale contemporane. Deci a fost bine.
Dar...mă întreb eu acum. Oare chiar nu pot fi acceptată , cel puțin în baza vechimii, chiar dacă textele mele lasă de dorit, ca membru cu nivelul 100, ceea ce aduce statutul de membru comunitar sau al comunității? Nu oferă alte avantaje în afară de propunerea de articole, nu oferă posibilitatea acordării de steluțe sau postării de fotografii.
Las aci acest semn din viața mea, încă mai sper să fiu și eu în comunitate, fiindcă întreaga viață am cam fost marginalizată, am trăit pe marginea râului fără să știu să înot. Ce-i drept subiecte fierbinți am tot avut dintre textele mele, de curând trei deodată, dar asta înseamnă că în esență nu am fost acceptată.
Oricum mulțumesc tuturor pentru înțelegere.

2 aprilie 2014
Sunt bucuroasă oameni buni! Chiar acum, după scrierea acestor rânduri, cazul meu a fost probabil reconsiderat și am primit nivelul 100. Câteodată se pare că dacă nu intri pe ușă, intri totuși pe fereastră. Sper să nu se răzgândească. Deocamdată mi-a crescut inima și stima de alții, că autostimă aveam destulă zic eu, nu orgoliu. E o diferență.